Ma simt ca o caricatura a fiintei umane. Si ma privesc din toate unghiurile. Desi tarziu, constat ca nu-mi place. Mereu am crezut ca ma iubesc. Sau mi-am indus aceasta stare. Dar asta e tot ceea ce pot face pentru persoana iubita? Nu sunt prea frumoasa. Dar nici urata. Nu am atins perfectiunea in nici un sens. Nu sunt desteapta, si totusi nici mediocra. De multe ori am vazut o sclipire in mine, iar acum paleste... Am avut senzatia ca sunt o persoana buna, sufletista, dar observ ca sunt chiar rautacioasa, daca nu...rea. Poate prea mult negativism a intarit aceasta latura. Sunt prea visatoare, desi optimismul nu este una din calitatile mele. Nu ma aflu la nici o extrema , dar nici pe undeva la mijloc nu ma regasesc. Nu sunt nici prea feminina, prea delicata si nici nu atrag atentia in mod deosebit, dar nici brutala sau masculina nu sunt. Ma vedeam totusi ca fiind o persoana obisnuita, normala. Ma tem ca nu ma pot incadra nicaieri. Si nu ca asta m-ar face o persoana deosebita sau speciala. Nu... Nu sunt nici asa. De multe ori m-am vazut puternica, si totusi nu sunt. Dar nici slaba. Ascult de multe ori critici la adresa mea. Critici marunte. Si totusi sunt critici. Si le ascult, dar tot nu invat nimic... M-am indragostit de persoana nepotrivita. Nu as putea ajunge niciodata pana la el. Dar nici mai jos nu pot privi. Nu pot obtine mai mult, dar ma tem ca nici nu ma multumesc cu putin.
Si sunt o femeie nefericita, desi nu pot defini fericirea. Si mare curaj ca am reusit sa fac public acest lucru. Nu sunt nici curajoasa, dar nici fricoasa. Nu-mi place monotonia, dar ma tem de risc. Mi-e teama ca nu e nimic care sa ma poata caracteriza asa cum sunt, care sa ma defineasca.
Observ cum am scris atatia "nu". Poate eu insami sunt un mare NU. si poate ca asta e singurul care ar reusi sa ma evidentieze cumva, desi de multe ori spun "da".
Dar mai conteaza ce rostesc?
