Cu totii am vazut atatea filme romantice, care ne-au prezentat atatea situatii inedite, care acum sunt doar un cliseu.
Cu totii am vrut sa credem in dragostea sincera, reala, absoluta, care te goleste de tot ce e negru in sufletul tau si care iti infloreste fiecare urma de simtire sincera.
Cu totii ne-am lasat purtati de valul dragostei fata de mama, cand am facut primii pasi, fata de colegul/colega din banca de la fereastra, in adolescenta.
Cu totii am suspinat din pricina unui zambet sau a unei priviri aruncate de subiectul iubirii noastre altcuiva.
Si cu totii am uitat sa mai iubim. Dar am invatat sa simulam dragostea si am invatat sa repetam gesturile pe care le-ar face un indragostit in toata nebunia lui.
E pretul pe care timpul ni-l cere sau ni-l ia.
Sub masca romantismului interpretat dupa scenele de film, se ascund multi indivizi, care pretind dragostea. Si daca nu mai putem iubi, sustinem ca o facem, aratam ca o facem, creand atmosfera propice dezvoltarii unei idile, traduse simplu prin aventura.
Si te-as intreba, daca ai avea curajul sa-mi raspunzi fara ocolisuri... preferi sa te iubesc sau ti-e suficienta simularea ce vine la pachet cu superficialitatea, minciuna, ipocrizia?...
