Acelasi drum batatorit. Aceiasi pasi care se duc si se intorc. Poate nu am gasit inca rascrucea. Poate nu am cautat-o suficient? Ba da... Am tot cautat. Si m-am trezit invartindu-ma in acelasi cerc. Propriul meu cerc.
Ceilalti? Sunt doar umbre ce se sperie de o privire. Sunt doar umbrele propriilor lor captivitati. La fel ca si mine.
Iar eu am ajuns sa ma caut tot pe mine. Am ajuns sa cersesc o vorba buna. Am ajuns sa cersesc atentie. Am ajuns sa cersesc o sincera strangere de mana.
Dar nimeni nu vede. Si nimeni nu aude. Strigatul meu e surd. Ma intreb cum de eu il aud atat de puternic.
Ma sperie ziua de astazi, noaptea ce a inceput, gandul ca nu voi putea dormi, ma sperie ziua de maine si nimicul pe care ea il va aduce. Ma sperie gandul ca in zori cafeaua nu va face decat sa ma tina treaza si lucida; mai atenta la ceea ce sunt sau nu sunt.
Ma sperie soarele care contrasteaza cu vesnica mea noapte si asteptarea ce nu se mai termina.
De as putea sa nu mai gresesc!
De as avea macar o clipa sincera de liniste si impacare, un moment de fericire!
De n-as mai fi nevoita sa cer!
Dar eu nu ma opresc. Nu mai stiu care e limita. Nu cunosc sabloane si nici nu lupt pentru mine. Doar cer in zadar.
Iar voi? Doar ma ignorati...
