Nu am mai scris demult. Am uitat, nu am simtit sau poate am fost bine. Poate mi-am impus o stare de bine. Dar totul se repeta, se uita...
Inca mai caut acel punct de echilibru.
Ma intreb ce fac cu viata mea, cu mine, cu oamenii din jurul meu. Ma las calcata in picioare de cele mai multe ori. Nu pentru ca n-as sti, ci pur si simplu aleg linistea. A mea sau a altora. Ma straduiesc mereu sa fiu corecta, sa nu las urme pe unde trec.
Cu buna stiinta si stapanire, o femeie face multe. Nu vede, nu aude, nu stie, uita, iarta... Dar ea stie prea bine.
Ma infurii, ma mint, imi impun tacerea, ma prefac de cele mai multe ori. Pentru ce? Pentru un moment de liniste sau falsa fericire.
La un moment dat nu mai poti. Si scoti tot la iveala. Tot raul adunat in ani de autostapanire.
Te aude cineva? Doar tu.
Reusesti sa schimbi ceva? Da, in rau, caci perceptiile sunt mereu subiective. Reusesti sa te simti vinovata, sa-i determini pe ceilalti sa te creada vinovata. Te intrebi de ce n-ai tacut sau poate de ce ai tacut atata amar de vreme.
Si-ti amintesti cum totul este ciclic, si ca lucrurile frumoase dureaza intotdeauna mai putin. Iti amintesti sacrificiile facute de tine, dar niciodata recompensele primite. Nu pentru ca nu poti, ci pentru ca n-au fost.
Cum o fi doar sa primesti fara sa dai nimic? Ca eu in 27 de ani n-am reusit sa aflu. Stiu in schimb cum e sa tot oferi si inca sa ti se ceara. Niciodata nu e suficient.
Nu am primit nimic niciodata gratuit. De multe ori n-am primit nimic chiar daca meritam.
Dar am pus punct. Efectiv refuz sa mai ofer. Refuz sa ma mai prefac ca nu stiu.
O prietena spunea mereu: "O minciuna spusa mie e o ofensa adusa inteligentei mele. Si daca celalalt crede ca nu stiu, nu inseamna ca nu stiu, ci doar ma prefac ca nu stiu."
De ce sa ma mai prefac ca totul e bine? Nimic nu e bine cu "tine", din niciun punct de vedere.
Imi consumi toata energia, si timpul, si visurile, si gandurile, si tineretea, si dragostea. Ma imbatranesti!
Creezi momente false, scurte, inexistente. Totul in folosul nevoilor tale.
