Multi nu stiu sa cada. Iar unii refuza. Dar unii cad. Si cad mereu. Si se ridica de cele mai multe ori...
Eu am cazut. Jos de tot. Stiam ca o sa cad. Stiam si cand avea sa se intample. Dar n-am prevenit. Nu am vrut sa opresc chinuita incercare de a zbura... A fost o intreaga nebunie.
Si sunt aici, jos, prea constienta de tot, lingandu-mi ranile si vizualizand toate optiunile. Nu reusesc sa simt durerea. E o stare de amorteala puternica. Imi controlez gandurile, gesturile, cuvintele si totusi uneori imi scapa...
Da, inca nu ma pot ridica. Raman aici pentru inca ceva timp, pana... pana ma voi chinui din nou sa zbor.
Raman inca aici! Desi e straniu, ma simt cumva ocrotita. E mult prea infundat pentru a putea cineva, oricine, sa ajunga la mine.
Nu renunt la nimic. Am renuntat deja la prea multe. Sunt doar inconjurata de atatea... si nu pot atinge nimic.
M-as adanci mai mult, dar nici asta nu pot...
Nimic nu mai conteaza acum. Nici tipetele din jur, nici tipetele mele, nici raceala, nici detasarea si nici puterea unora de a-si mentine zborul drept si constant... Ei zboara intr-o mare colivie.
Da, intr-o colivie, pentru ca nu vor sa cada...
De-abia acum incepe schimbarea planuita de aproape 1 an. Pana si aceasta cazatura a fost planuita. Au fost cateva luni de pregatiri si acum pot schimba tot. Trebuie sa schimb tot. Imi schimb viata. Nu-i asa ca nu sunt sfasiata in intregime?
Mai raman un timp aici, atat cat va fi nevoie, ca un bolnav de-abia adus in sala de spital, care trebuie sa se recupereze inainte de a pleca in viata sa...
*Tu unde pleci din colivia ta? Ai mai putea zbura afara? Sau ai cadea la fel ca mine?
Ramai, ramai acolo... Lucrurile necesare iti sunt aduse in aria de zbor, la fel cum am intrat si eu. Nu-i asa ca iti sunt suficiente?* Mie mi-a trebuit mai mult de atat.
Prea multi se tem sa cada!
