Iluzii. Par noi, cand de fapt sunt aceleasi. Au acelasi inceput. Acelasi sfarsit. Se nasc si cresc... Apoi se prabusesc dintr-o data. Doar momentele sunt diferite.
Deziluzii. Pentru ca nimic nu e asa cum pare. Pentru ca iluziile sunt prea frumoase si totusi ireale. Pentru ca imi place sa ma prabusesc uneori. Pentru ca imi place senzatia creata de iluzii...
Aceleasi visuri create si recreate, aceleasi asteptari, doar de la alti oameni. Si totul se repeta.... Se tot repeta pentru ca niciunul din ele nu s-a indelinit.
Aceleasi greseli purtate dupa noi, repetandu-se la nesfarsit, caci suntem prea slabi pentru a le lasa undeva deoparte.
Aceleasi dureri si de aceeasi intensitate, ce par de fiecare data mai puternice doar datorita timpului....
Aceleasi minciuni innodate in felurite moduri spuse doar de altre persoane.
Un moment de liniste. Caci in tot acest haos e nevoie doar de putina speranta. Si-apoi din nou.
Iluziile ne ajuta sa crestem, ne fac puternici, ne pot purta departe... dar nu pentru mult timp.
Si timpul. Ce uneori pare ca sta. Acel moment de absenta ce da impresia ca nimic nu s-a schimbat. Da impresia...
Acelasi zgomot puternic ce uneori pare ragusit. E doar din cauza ploii...
Negru. Caci defineste cel mai bine. Dar si mai mult reuseste sa acopere detaliile. Ramane doar o pata mare si neagra. Si umbre.
Umbrele ce se tot joaca in timp ce tu le izgonesti. Dar ele nu pleaca. Ascunse doar dupa marea ta neagra.
Capcane pentru care incerci sa invinovatesti pe oricine altcineva. Dar ti le pui singur.
Judecati. Caci altii sunt mai buni decat tine. Si sigur ei stiu asta, Doar tu ii privesti speriat, ofensat, infuriat...
Dar e iertarea. In acelasi moment de liniste iti spui ca te ierti.... Momente false.
Ocupatia. Caci ea iti creeaza momentul tau de liniste.
Dar totul e la fel. Trairi fara nicio noima. Dar tu le dai un sens...
