To say good-bye

A intra intr-o relatie - orice fel de relatie - este simplu, atat timp cat simti o oarecare atractie fata de cealalta persoana.
A intretine o relatie presupune multa munca, multa dedicare si multa atentie.
Si a pune capat... poate fi de la foarte usor la foarte dificil. Depinde cat de mult te-ai implicat, depinde cat de mult iti pasa de acea persoana si mai depinde cu ce pleci... in suflet, in minte, in privire.
Nu mi-am propus sa povestesc cum e sa pleci cand celalalt o cere. Voi vorbi despre plecarea datorata tie. Cand tu o ceri, fara ca celalalt sa fi gresit din punctul tau de vedere.
Cum e sa pleci cand pur si simplu nu mai vrei sa stai, cand pur si simplu nu te mai simti confortabil, cand parca nu mai ai sau nu mai simti ce povesti. Cum e sa pleci cand drumul celuilalt nu te mai atrage...
Si daca acel partener care ti-a intalnit candva mana si ti-a intretinut surasul cand tu ai dorit-o e la fel de inocent in fata ta ca la primul fior... devine tot mai greu.
Si ai sa-i propui prea propusa amicitie, si-ai sa-i promiti ca va veti mai vedea, si - partea care imi place - ii vei sopti ca nu a gresit cu nimic si ca tu ai fi singurul vinovat, si inlauntrul tau vei simti treptat ca toate intalnirile cu acea persoana, acum amic/a, nu te mai binedispun, ba mai mult vei evita.
Si vei avea senzatia ca fiecare intrebare, sau fiecare telefon, sau fiecare chemare te distanteaza tot mai mult. Pentru ca tu vezi clar ca nu e tocmai amicitia pe care ti-ai dorit-o, si nu vrei sa ranesti sau poate nu-ti pasa.
El/ea suna, se da ingrijorat/a, dar tu nu vrei sa se ingrijoreze. Iti poti purta si singur de grija. Ai viata ta, vrei sa o continui ca si cum...n-ar fi fost nimic. Nu e nimic!
Si cum ai putea spune sa te lase in liniste, sa nu te mai cheme, cand ii vezi fiecare privire cercetatoare si fiecare cuvant care ar vrea parca sa te pedepseasca?
Si poate nu-ti dai seama, dar te afisezi cu un soi de indiferenta pe care celalalt o simte inzecit. Si doare.
Nu e vina ta.
Nu e nici vina celuilalt.
Cam asta simtim cu totii la un moment dat. Distanta.
Nu vrem sa ranim. Dar nici nu vream sa caram cu noi toate sentimentele celuilalt, cand nu sunt si ale noastre.
...

Distorsiune...

Ce am observat... nu acum. Poate dintotdeauna. Majoritatea oamenilor prefera sa spuna ce le-ar placea. Ce le-ar placea sa auda, sa simta, sa gandeasca, sa aiba... Ceea ce si-ar dori ei pentru ei. Si daca nu au... doresc ca ceilalti sa stie ca au.
Un alt mod de a ascunde.
Si se lasa acaparati de ceea ce ei insusi spun, astfel ajungand sa se amageasca. Chiar ei ajung sa creda ca au. Poate daca am ajunge sa ii cunoastem mai bine...Sau poate daca ei ar ajunge sa se cunoasca mai bine...Si in loc sa spuna ca au ceea ce nu au, mai degraba sa simta ceea ce si-ar dori...Poate ar avea. Cine stie?
Dar cu totii am realizat ca de multe ori adevarul impartasit iti poate face rau. Si ne-am dezvoltat aceasta capacitate de autoaparare, pe care fiecare o foloseste cu ce mijloace are.
Distorsiune...Si celalalt va crede oricum ceea ce i-ar placea sa creada.
Dau o noua forma adevarului rostit. Forma pe care eu o doresc. Si iti impartasesc ceea ce mi-as dori ca tu sa auzi. Iar tu vei crede, pentru ca eu nu doresc ca tu sa crezi altceva. Si voi face ca acest lucru sa se intample. Dar inainte de toate...eu voi crede; si voi simti, si voi gandi...
Voi fi totuna cu ceea ce rostesc.
Sta in puterea mea!!!