Dragostea se naste pe fondul unei drame

Cristalizarea, cum a numit-o Stendhal, se formeaza treptat, cu suisuri si coborasuri, pana in momentul in care atinge apogeul. Prima cristalizare, a doua cristalizare... si se transforma intr-o mare iubire. Iubire care depaseste absolutul.
Cum ar putea o relatie care merge perfect de la inceput sa se transforme intr-o mare dragoste? E imposibil. Putem vorbi doar de o asa-numita dragoste "domestica", fireasca, relaxanta, de lunga durata si cumva incompleta. Putem vorbi de afectiune.
Putem vorbi de o dragoste suprema? Cand simtim ca nu mai putem de atata iubire? Cand subiectul iubirii noastre creeaza diversiuni, incertitudini, neliniste, dar si ofera o mare dragoste. Pe fondul unei drame se poate naste o mare dragoste. Un context pe care noi sa-l simtim ca o drama.
Lipsa unui semn de la el, disparitia brusca atunci cand totul merge perfect, teama de a pierde, dorul, alta femeie, neincrederea in el sau in tine, dorinta, ideea de interzis, romantismul... Toate impreuna duc la o mare iubire. Si durerea e asa mare! Iar romantismul asa dulce! Si clipele de iubire sunt memorabile!
Cand apare declinul? Cand se stinge tot? Te trezesti intr-o zi dandu-ti seama ca acele clipe de fericire sunt infinit mai putine decat clipele de nefericire. Faci un fel de inventar. O lista. Si acea lista e dezechilibrata. Pentru fiecare moment de durere ar trebui sa gasesti un corespondent in cealalta parte a paginii. Un moment de fericire la fel de intens.
Iti dai seama in schimb ca ai tot asteptat. Si ai mai astepta... daca ai avea ce sa astepti, de la cine sa astepti. Ai asculta daca ai fi auzita. Ai oferi daca din cand in cand ai si primi. Ai rasturna muntii pentru o clipa de iubire, daca acea clipa de iubire ar fi suficienta; daca ar putea sterge tot ce nu a fost frumos.
Nimeni nu poate sterge cu buretele ceea ce singur a facut, cu sau fara buna stiinta, cu sau fara intentie. Pentru ca oamenii nu uita. Doar ingroapa atat timp cat exista suficienta tarana. Nu poti ingropa un sentiment viu si puternic. Ar iesi mereu la suprafata.
Si nu poti astepta ca altul in urma ta sa schimbe tot. Fiecare e responsabil de ceea ce face, ce simte si ce sentimente creeaza. Fiecare are locul sau. De asta este iubit sau nu. Pentru ca merita acest lucru. Pentru ca singur si l-a castigat.
Durerea se transforma in dragostea si dragostea in durere, la fel cum frumosul se naste din durere.
Afectiunea nu se transforma in nimic. Doar dureaza sau se stinge.
Si oricat de mult ar durea, iubiti!
Dar nu va umiliti si nu va irositi energia! Va este necesara pentru urmatoarea mare iubire.

Nici nu mai simt...

Doare din ce in ce mai putin...
Oamenii pe care mi i-am adus aproape ma ranesc, dar nu ma mai surprind in nici un fel.
Sunt la fel de goi pe dinauntru ca in prima zi. Atunci nu vedeam. Apoi am incercat sa umplu golurile. Spre final m-am dat batuta. Am pierdut timp, energie, speranta. Am pierdut incredere. Si am pierdut prieteni pe care nu i-am avut niciodata.
Ce am gasit in schimb? Multa mizerie. Ganduri ce nu trebuiau rostite, oameni ascunsi dupa masti nu prea bine infipte, dezonoare, desconsiderare, multe fetze ale aceluiasi chip.
Am gasit doar invinuiri, fuga unora, tipete prea ascutite.
Dar nu mai doare. La inceput simteam cum se clatina tot pamantul, apoi cum se clatina doar bucatica de pamant pe care calc. Acum nu se mai clatina nimic. Stiu si ce-a fost si ce va fi. Cum ar putea sa-mi fie frica de cunoscut?
Dar mai stiu ca pot sa schimb oamenii ce ma ranesc cu mine.
La ce folosesc cei plini de ei pe acest pamant? Pe unde trec nu lasa nimic. Doar iau si iau mai mult decat pot duce.
Spuneam acum ceva vreme ca dezamagirile se nasc din asteptari individuale. Nimic mai adevarat decat asta!
Am avut asteptari peste puterea unora de a intelege sau de a infaptui.
Am asteptat ce am stiut ca ofer. Nimic mai mult.
Iar asteptarea mea... s-a stins incetul cu incetul.
Doare din ce in ce mai putin...

Abandon

Ma simt abandonata. De toti si de toate. Abandonata de mine, de ganduri, de visuri, de speranta. Abandonata de prieteni, de familie, de cei dragi mie si de toti necunoscutii.

Ma trezesc cateodata la realitate si realizez ca sunt singura. Fiecare pas pe care il fac nu schimba viata nimanui si nici pe a mea. Fiecare cuvant rostit se pierde nicaieri inainte de a fi auzit. Fiecare zambet pe chipul meu tacut nu mai atinge pe nimeni. Si fiecare lacrima se pierde inainte a fi vazuta.

Ar trebui sa ma bucur. Dar cine ar sti? Ar trebui sa dorm, sa nu ma mai trezesc, sa pot visa. Asa nu as mai auzi nimic. Caci ma trezesc mereu in acelasi loc, cu aceleasi amintiri si cu aceeasi zi de ieri in fata.

Cum este sa iti traiesti aceleasi clipe la nesfarsit, in mod repetat? Acumulezi viata altora in gandurile tale, traiesti pentru ei, dar nu cu ei, te incarci cu amintiri ce nu-si au trebuinta...

Si am abandonat! Si inca mai abandonez!

M-am abandonat pe mine, inainte de a ma avea. Mi-am abandonat speranta, caci nu era roditoare, mi-am abandonat visurile, caci devenisera prea mari, mi-am abandonat prietenii, fiindca nu ii mai gasesc. Am abandonat cautarea, caci nu mai stiu ce cautam.

Ma las in voia nimanui, in voia oricui. In voia mea nu vreau sa mai fiu. Nu ma mai pot tine pe mine. Nu ma mai aud si nu ma mai simt.

S-a sters tot ce era frumos. E tot atat de gol!

Ingradire

Inca o incercare. O incercare a sufletului, a mintii, a gandului, a inimii..., care nu vor sa se dea batute.

Am sufletul plin de atata speranta... si nu stiu incotro s-o indrept. Ma simt de parca mi-as lua zborul, de parca incep a pluti deasupra tuturor, deasupra mea... dar un bolovan mare mi-e legat de ganduri sau de intregu-mi trup si nu-mi pot lua avant...

Atata incantare, si pofta de viata, si dorinta si toate se naruie inainte de a-si atinge punctul maxim, inainte de a se consuma.

Urasc partea asta din viata mea. Am fost de multe ori aici.

Ce bucurie iti poate oferi zborul cand tu de ani intregi doar simti ca poti zbura si nu mai reusesti?

Iarasi piatra e mai grea decat mine. Iarasi ma scufund inainte de a ma bucura de apa si iarasi sunt neputincioasa in fata mea, si impreuna cu mine, si pentru mine, si impotriva mea...

Am mai auzit asta. Si nu m-am crezut. Si nici acum nu cred.

Am atata libertate!... Mi-o ingradesc singura cu acel bolovan imens, caci nu stiu ce sa fac cu ea. La ce-ti foloseste orice ai avea daca nu le gasesti trebuinta?

Ar trebui sa schimb multe, sa-mi dezleg greutatea ce ma tot trage in jos, sau inapoi, sau unde o vrea... numai unde trebuie nu. Sau poate nici n-ar trebui sa o dezleg. Suficient sa fie sa o iau cu mine si sa invat sa o duc?

Ar trebui poate sa nu mai privesc mai departe decat pot ajunge. Caci am vazut atatea orizonturi si toate sunt asa departe!

Ar trebui poate sa invat ca ceea ce am este tot ce pot avea vreodata.

Sau poate mi-ar fi de ajuns sa plec pur si simplu in lume, sa uit de toate, sa-mi gasesc locul in care mi-ar fi permis sa zbor. Deasupra mea...

Si as porni cu totul intr-o noua directie, si mi-as schimba cursul vietii, si gandurile, si drumurile pe care as pasi, si lucrurile pe care le-as atinge, si soarele pe care l-as vedea... De unde sa incep?

Ca sa pot pleca undeva, ar trebui sa vad mai intai drumul...

Acelasi nimic

Acelasi drum batatorit. Aceiasi pasi care se duc si se intorc. Poate nu am gasit inca rascrucea. Poate nu am cautat-o suficient? Ba da... Am tot cautat. Si m-am trezit invartindu-ma in acelasi cerc. Propriul meu cerc.

Ceilalti? Sunt doar umbre ce se sperie de o privire. Sunt doar umbrele propriilor lor captivitati. La fel ca si mine.

Iar eu am ajuns sa ma caut tot pe mine. Am ajuns sa cersesc o vorba buna. Am ajuns sa cersesc atentie. Am ajuns sa cersesc o sincera strangere de mana.

Dar nimeni nu vede. Si nimeni nu aude. Strigatul meu e surd. Ma intreb cum de eu il aud atat de puternic.

Ma sperie ziua de astazi, noaptea ce a inceput, gandul ca nu voi putea dormi, ma sperie ziua de maine si nimicul pe care ea il va aduce. Ma sperie gandul ca in zori cafeaua nu va face decat sa ma tina treaza si lucida; mai atenta la ceea ce sunt sau nu sunt.

Ma sperie soarele care contrasteaza cu vesnica mea noapte si asteptarea ce nu se mai termina.

De as putea sa nu mai gresesc!

De as avea macar o clipa sincera de liniste si impacare, un moment de fericire!

De n-as mai fi nevoita sa cer!

Dar eu nu ma opresc. Nu mai stiu care e limita. Nu cunosc sabloane si nici nu lupt pentru mine. Doar cer in zadar.

Iar voi? Doar ma ignorati...