Ma simt abandonata. De toti si de toate. Abandonata de mine, de ganduri, de visuri, de speranta. Abandonata de prieteni, de familie, de cei dragi mie si de toti necunoscutii.
Ma trezesc cateodata la realitate si realizez ca sunt singura. Fiecare pas pe care il fac nu schimba viata nimanui si nici pe a mea. Fiecare cuvant rostit se pierde nicaieri inainte de a fi auzit. Fiecare zambet pe chipul meu tacut nu mai atinge pe nimeni. Si fiecare lacrima se pierde inainte a fi vazuta.
Ar trebui sa ma bucur. Dar cine ar sti? Ar trebui sa dorm, sa nu ma mai trezesc, sa pot visa. Asa nu as mai auzi nimic. Caci ma trezesc mereu in acelasi loc, cu aceleasi amintiri si cu aceeasi zi de ieri in fata.
Cum este sa iti traiesti aceleasi clipe la nesfarsit, in mod repetat? Acumulezi viata altora in gandurile tale, traiesti pentru ei, dar nu cu ei, te incarci cu amintiri ce nu-si au trebuinta...
Si am abandonat! Si inca mai abandonez!
M-am abandonat pe mine, inainte de a ma avea. Mi-am abandonat speranta, caci nu era roditoare, mi-am abandonat visurile, caci devenisera prea mari, mi-am abandonat prietenii, fiindca nu ii mai gasesc. Am abandonat cautarea, caci nu mai stiu ce cautam.
Ma las in voia nimanui, in voia oricui. In voia mea nu vreau sa mai fiu. Nu ma mai pot tine pe mine. Nu ma mai aud si nu ma mai simt.
S-a sters tot ce era frumos. E tot atat de gol!
No comments:
Post a Comment