Invat sa merg, caci am un apple!

Mi-am luat un apple. Si invat sa-l folosesc.

E diferit, alte programe, greu de folosit, o interfata noua, imi da batai de cap...

Dar e atat de nou! Si atat de frumos! Mi l-am dorit intotdeauna... E alb ca un fulg de nea, desi caldura ii face bine; e nou si nefolosit si asteapta sa il descopar si sa ma folosesc de el; o interfata noua ce imi deschide noi posibilitati; niciun program piratat si greu de ispitit; fidel si recunoscator, caci l-am asteptat toata viata; e in mainile mele si este exact unde vrea sa fie; e misterios, dar sincer; e silentios, dar in acelasi timp se face simtit; si nu ma paraseste niciodata...

Ma incurajeaza, imi da sperante si fara suturi, ma invata, ma asteapta...

Inainte aveam un desktop, destul de bun si el, dar nu mai facea fata. Era mereu acelasi, cu multe lipsuri, piratat complet, destul de urat si mult prea mare! Imi ocupa TOT. Devenise o rutina sa-l vad mereu acolo, devenise deranjant ca nu-l putea muta si era mult prea zgomotos... Aproape m-a asurzit. Mi-a luat zilele una cate una, ca si cum ai rupe filele din calendar, simplu si usor, dar zgomotos si ireversibil... Devenise o povara. Incepusem demult sa ma gandesc ce sa fac cu el.

Si mi-am luat un apple. Si am muscat... Si acum?

Acum invat sa-l folosesc, incet incet, fara graba, fara cazaturi, fara dureri, doar cu multa perseverenta. Rome wasn't build in a day!

Nu e usor deloc! Dar un prieten spunea "E ca si cum ai vizita China, plina de culoare si de stil, insa nu cunosti limba; asta nu inseamna ca nu trebuie sa incerci sa mergi in China!".

Invat o noua limba, invat sa merg din nou, invat sa ma redescopar, sa ma cunosc, invat sa infloresc sub ochii mei si invat sa pasesc sigur pe asfalt bine turnat si neincins! Reinvat sa fiu eu si sa-mi traiesc minunatia de viata! E atata culoare!

Invat sa castig, invat sa ma bucur, reinvat sa zambesc, invat sa invat si invat cu toate simturile ascutite!

Nu-i asa ca merita? Doar am un apple si am reusit sa il deschid... Apple-ul meu!

*pentru cei ce nu inteleg, e o metafora!

Si se facu lumina!

Am crezut intotdeauna ca adevarul iese la iveala cand te astepti mai putin... Am crezut mereu in ceva, in cineva, in mine, in adevar, in cuvinte rostite sau poate nerostite, in oamenii de langa mine, in viitor, in viata.... Am crezut si inca mai cred!
Si s-a facut lumina! S-au dezgropat toate. Si au schimbat tot! Da, perceptiile sunt altele, dar in fond aceleasi.
Am gustat adevarurile, toate dureroase. Au schimbat realitatea sau poate doar au descoperit-o. Mi s-au largit orizonturile.
Si nu m-a socat nimic. Am ramas rece, de piatra, neschimbata. Am ramas aceeasi!
A iesit tot la suprafata. Ai putea sa te ineci aici...
Dar mie imi cresc aripile. Ca si cum adevarul ar fi udat radacinile... Acum pot invata din nou sa zbor. Stiam ca trebuie sa mai stau aici jos unde am cazut. Acum stiu ca trebuie sa ma inalt. Si pot sa ma inalt! Si nu am nevoie sa ma agat de nimic. Adevarul ma inalta mai repede si mai sus decat m-as fi asteptat.
Ce bine ma simt scaldata in atata lumina!!!
Toate capata sens acum, sperantele se reinnoiesc si ma reinnoiesc, visurile cresc... Atata lumina nu mai lasa loc minciunilor.
Si cate minciuni au fost! Ar fi putut distruge o viata de om, ar fi putut innebuni cel mai puternic om, ar fi putut lasa numai ruine...
Dar pentru mine a fost altfel. Eram deja jos. Nu aveam unde sa ma afund mai tare. Pot doar sa ma inalt.
In sfarsit....lumina!

Nimeni nu vrea sa cada

Nimeni nu vrea sa cada, desi multi se chinuie sa zboare. Nimeni nu vrea sa cada, desi multi viseaza...
Multi nu stiu sa cada. Iar unii refuza. Dar unii cad. Si cad mereu. Si se ridica de cele mai multe ori...
Eu am cazut. Jos de tot. Stiam ca o sa cad. Stiam si cand avea sa se intample. Dar n-am prevenit. Nu am vrut sa opresc chinuita incercare de a zbura... A fost o intreaga nebunie.
Si sunt aici, jos, prea constienta de tot, lingandu-mi ranile si vizualizand toate optiunile. Nu reusesc sa simt durerea. E o stare de amorteala puternica. Imi controlez gandurile, gesturile, cuvintele si totusi uneori imi scapa...
Da, inca nu ma pot ridica. Raman aici pentru inca ceva timp, pana... pana ma voi chinui din nou sa zbor.
Raman inca aici! Desi e straniu, ma simt cumva ocrotita. E mult prea infundat pentru a putea cineva, oricine, sa ajunga la mine.
Nu renunt la nimic. Am renuntat deja la prea multe. Sunt doar inconjurata de atatea... si nu pot atinge nimic.
M-as adanci mai mult, dar nici asta nu pot...
Nimic nu mai conteaza acum. Nici tipetele din jur, nici tipetele mele, nici raceala, nici detasarea si nici puterea unora de a-si mentine zborul drept si constant... Ei zboara intr-o mare colivie.
Da, intr-o colivie, pentru ca nu vor sa cada...
De-abia acum incepe schimbarea planuita de aproape 1 an. Pana si aceasta cazatura a fost planuita. Au fost cateva luni de pregatiri si acum pot schimba tot. Trebuie sa schimb tot. Imi schimb viata. Nu-i asa ca nu sunt sfasiata in intregime?
Mai raman un timp aici, atat cat va fi nevoie, ca un bolnav de-abia adus in sala de spital, care trebuie sa se recupereze inainte de a pleca in viata sa...


*Tu unde pleci din colivia ta? Ai mai putea zbura afara? Sau ai cadea la fel ca mine?
Ramai, ramai acolo... Lucrurile necesare iti sunt aduse in aria de zbor, la fel cum am intrat si eu. Nu-i asa ca iti sunt suficiente?* Mie mi-a trebuit mai mult de atat.
Prea multi se tem sa cada!

Iti mai aduci aminte?

Iti mai aduci aminte? Anii adolescentei... Numai nelinisti, ganduri, visuri si sperante?
Iti mai aduci aminte? Anii de liceu... Profii, baietii sau fetele, discotecile si barurile de dupa ore?
Iti mai aduci aminte? Prima iubire? Primul sarut, prima imbratisare, prima cearta si prima impacare? Prima iubire? Si fluturii din stomac, si teama, curiozitatea, puritatea sentimentului?
Caci eu imi amintesc... Si-mi amintesc multe...
Primele flori primite de la un baiat, primul sarut, prima iubire. Si apoi urmatoarele.
Imi amintesc multe. Telefonul care era prin centrala si-ntotdeauna puteai fi ascultat. Prima iesire pe ascuns din casa, orele tarzii la care reveneam... Imi amintesc cuvintele dulci, prea dulci pentru a fi reale, scrisorile lungi, imbratisarile, promisiunile, vorbele in vant, prietenii, oamenii pe care ii iubeam...
Imi amintesc greselile, scuzele, privirile calde si sincere, minciunile mereu neintelese.
Imi amintesc pauzele de la scoala in care ne povesteam absolut tot, sfaturile, incercarile, esecurile si puterea prin care-mi reveneam.
Imi amintesc valorile in care credeam, oamenii pe care ii respectam, viata la care visam si planurile pe care mi le faceam.
Imi amintesc tot. Tot ce-a trecut si nu va mai reveni.
Ce a ramas? Amintiri multe, zambete datorate amintirilor, nicidecum regrete.
A ramas o farama de vis si-un sfert de speranta.
Ce a urmat? Au urmat incercarile repetate de a cauta, de a lupta, puterea crescuta de a ma ridica, cazaturile de mult prea sus care nu mai provoaca dureri.
A urmat resemnarea, uneori neputinta. Constiinta deplina. Vina.
Am ramas cu mine, cu repetarile, testele facute pe viata mea.
Am ramas cu oamenii care au uitat sa ofere, cu glasurile ce se fac auzite doar prin sonor, cu asteptarile si dezamagirile date de asteptari.
Am ramas cu gandurile contradictorii, cu asteptarile, dorintele si multe visuri stinse.
Am ramas a mea. Pe deplin a mea. Stapana pe viata mea si pe propria-mi fericire.
Am ramas cu lupta continua pe care o duc cu mine, cu tine, cu anii.
Si am ramas cu un suras in coltul gurii. Da, acel suras sincer, necontrolat si de neinlocuit. Caci nimeni nu-mi poate fura amintirile.
Imi poti fura doar clipele ce vor urma.
Ia-mi timpul ce va veni si lasa-mi un suras in coltul gurii!!! Doar un suras...

Amorul propriu este un animal curios care poate dormi chiar şi sub cele mai crunte lovituri, dar se trezeşte, rănit de moarte, la o simplă zgârietură

Nu am mai scris demult. Am uitat, nu am simtit sau poate am fost bine. Poate mi-am impus o stare de bine. Dar totul se repeta, se uita...
Inca mai caut acel punct de echilibru.
Ma intreb ce fac cu viata mea, cu mine, cu oamenii din jurul meu. Ma las calcata in picioare de cele mai multe ori. Nu pentru ca n-as sti, ci pur si simplu aleg linistea. A mea sau a altora. Ma straduiesc mereu sa fiu corecta, sa nu las urme pe unde trec.
Cu buna stiinta si stapanire, o femeie face multe. Nu vede, nu aude, nu stie, uita, iarta... Dar ea stie prea bine.
Ma infurii, ma mint, imi impun tacerea, ma prefac de cele mai multe ori. Pentru ce? Pentru un moment de liniste sau falsa fericire.
La un moment dat nu mai poti. Si scoti tot la iveala. Tot raul adunat in ani de autostapanire.
Te aude cineva? Doar tu.
Reusesti sa schimbi ceva? Da, in rau, caci perceptiile sunt mereu subiective. Reusesti sa te simti vinovata, sa-i determini pe ceilalti sa te creada vinovata. Te intrebi de ce n-ai tacut sau poate de ce ai tacut atata amar de vreme.
Si-ti amintesti cum totul este ciclic, si ca lucrurile frumoase dureaza intotdeauna mai putin. Iti amintesti sacrificiile facute de tine, dar niciodata recompensele primite. Nu pentru ca nu poti, ci pentru ca n-au fost.
Cum o fi doar sa primesti fara sa dai nimic? Ca eu in 27 de ani n-am reusit sa aflu. Stiu in schimb cum e sa tot oferi si inca sa ti se ceara. Niciodata nu e suficient.
Nu am primit nimic niciodata gratuit. De multe ori n-am primit nimic chiar daca meritam.
Dar am pus punct. Efectiv refuz sa mai ofer. Refuz sa ma mai prefac ca nu stiu.
O prietena spunea mereu: "O minciuna spusa mie e o ofensa adusa inteligentei mele. Si daca celalalt crede ca nu stiu, nu inseamna ca nu stiu, ci doar ma prefac ca nu stiu."
De ce sa ma mai prefac ca totul e bine? Nimic nu e bine cu "tine", din niciun punct de vedere.
Imi consumi toata energia, si timpul, si visurile, si gandurile, si tineretea, si dragostea. Ma imbatranesti!
Creezi momente false, scurte, inexistente. Totul in folosul nevoilor tale.