Incep prin a crede. Cred in oameni. Si mai cred in dragoste. Si oamenii si dragostea sunt de nepatruns in totalitate, sunt complexe, sunt fascinante, sunt dorite. Si oamenii si dragostea te pot rani doar cu un fior al miscarilor scapate de sub controlul pe care toti ni-l dorim. Incep prin a crede in oameni, caci in ei sta toata puterea de a schimba ceea ce isi doresc, in ei se naste sentimentul de dragoste fireasca si sincera si tot in ei se naste ura crescanda din doar cateva farame de urat. Cred in oameni pentru ca ii iubesc si pentru ca ma tem de ei. Si ma intrebi cum pot iubi ceva de care ma tem. Acel ceva ma face puternica, imi da forta de a schimba ceea ce altii au lasat in culori inchise, imi da forta de a finaliza ceea ce altii doar au inceput si au renuntat. In oameni se afla tot... puterea si slabiciunea, dragostea si ura, minciuna si realitatea, viata si moartea, zambetul si plansul... In oameni se afla toate extremele si tot ce sta cuprins intre acestea. Incep prin a crede in dragoste, caci din ea ne nastem si tot cu ea ne imbratiseaza ultimul suflu ce finalizeaza existenta. Mareata si complexa, de neatins pentru multi si visata poate de toti, ea ne cuprinde cu fiecare zambet ce ne rasare pe buze, si se afla in fiecare imbujorare din cele mai emotionante momente. In fiecare clipa cand plangem, refuzam iubirea, iar asta o face tot mai simtita si reala... Termin prin a crede in minciuna si prin a o indeparta. De ea ne lovim de fiecare cand cunoastem o persoana, pentru ca toti suntem ascunsi si plini de frica. Si toti refuzam ca ceilalti sa cunoasca ceva ce noi am facut si de care ne e rusine. Si toti ne folosim de minciuna pentru a castiga ceea ce nu ni se cuvine. Termin prin a spune ca cel mai mult detest minciuna. Minciuna intentionata, dar si pe cea de care poate chiar avem nevoie pentru a nu rani. Uneori mintim din dragoste. Ce e mai dur...din dragoste pentru propriul ego. Termin prin a spune ca cel mai mult cred in ce am spus la inceputul acestui post....cred in oameni.
Incerc sa transmit ceva oricui poate percepe... Cum spunea un prieten in seara asta...cuvintele sunt doar o masca. Ele nu exprima lucrurile pe care vrem sa le transmitem intocmai. Acum fac exact ce facem toti. Transmit un mesaj prin intermediul vesnicelor goale cuvinte, incercand sa exprim un sentiment, o idee, un gand... si straduindu-ma sa nu-l alterez in lunga cale spre finalitate. Suntem obositi, crezand uneori ca ceea ce se intampla e prea mult. Ne-a gasit poate intr-o pasa proasta. Si oboseala noastra o directionam spre ceilalti, incarcandu-i de o vina ce nu le apartine. Sunt ei obositori sau doar noi suntem obositi? Daca m-a suparat ceva putin mai devreme, cel care interactioneaza apoi cu mine devine iritant, purtator de cuvinte neintelese si fara de sens, purtator de oboseala. Pai crede-ma ca iar ajungem la relativitate. Si crede-ma ca cel din urma nu se face vinovat pentru ceea ce se intampla in afara lui. Nu se face vinovat nici pentru starea ce ti-o creeaza prin actiunile sale facute cu buna stiinta, caci tu capeti acea stare datorita tie si neputintei de a detine controlul asupra ta. Nu te invinui pe tine. Suntem oameni si fascinatia consta tocmai in faptul ca putem dobandi toate starile posibile, in momente diferite. Te-ai putea invinovati doar pentru ca esti influentabil si nu stiu exact in ce masura, dar si acest lucru este benefic de multe ori. Nu ma invinovati...
Observ cum posturile mele exprima o mare tristete, durere, poate depresie, sau poate indiferenta. Tu vei spune doar ca e pesimism. Nici acum nu pot spune ca zambesc. Nu pot spune ca sunt suparata, sau deprimata si nici pesimista. Sunt bine. Doar ca nu se poate citi asta prea mult. Poate am uitat sa-mi exprim incantarea. Fata mea nu infatiseaza o grimasa, poate un suras. Uneori mai sters, alteori pronuntat. Poate fi pronuntat dar eu sa nu rad de fapt. Nu ma astept sa intelegi. Pana la urma eu sunt prima care nu intelege...Eu sunt nemultumita de infatisarea unei stari ireale si urate. Sa nu vorbim acum de eforturile pe care le-as putea depune pentru a schimba ceva. Esti cu adevarat fericit cand te simti asa sau cand o arati?... Esti cu adevarat fericit cand le imbini? Eu sunt multumita. Nu stiu daca pot spune fericita. Inca nu inteleg sensul deplin si prefer sa nu-l folosesc. Si nu vreau sa-mi pierd multumirea si acel suras ascuns tot incercand sa manifest ceva ce nu se arata de la sine. Imi faci o poza, iar expresia-mi poate spune multe. Crezi ca vezi mereu ce trebuie vazut?
Si nu stiu cum se face, dar scriu numai cand sunt abatuta... Si nu pentru ca in alte conditii n-as avea nimic de spus... Doar te uit
