Incredere vs. Minciuna

Incep prin a crede. Cred in oameni. Si mai cred in dragoste. Si oamenii si dragostea sunt de nepatruns in totalitate, sunt complexe, sunt fascinante, sunt dorite. Si oamenii si dragostea te pot rani doar cu un fior al miscarilor scapate de sub controlul pe care toti ni-l dorim. Incep prin a crede in oameni, caci in ei sta toata puterea de a schimba ceea ce isi doresc, in ei se naste sentimentul de dragoste fireasca si sincera si tot in ei se naste ura crescanda din doar cateva farame de urat. Cred in oameni pentru ca ii iubesc si pentru ca ma tem de ei. Si ma intrebi cum pot iubi ceva de care ma tem. Acel ceva ma face puternica, imi da forta de a schimba ceea ce altii au lasat in culori inchise, imi da forta de a finaliza ceea ce altii doar au inceput si au renuntat. In oameni se afla tot... puterea si slabiciunea, dragostea si ura, minciuna si realitatea, viata si moartea, zambetul si plansul... In oameni se afla toate extremele si tot ce sta cuprins intre acestea. Incep prin a crede in dragoste, caci din ea ne nastem si tot cu ea ne imbratiseaza ultimul suflu ce finalizeaza existenta. Mareata si complexa, de neatins pentru multi si visata poate de toti, ea ne cuprinde cu fiecare zambet ce ne rasare pe buze, si se afla in fiecare imbujorare din cele mai emotionante momente. In fiecare clipa cand plangem, refuzam iubirea, iar asta o face tot mai simtita si reala... Termin prin a crede in minciuna si prin a o indeparta. De ea ne lovim de fiecare cand cunoastem o persoana, pentru ca toti suntem ascunsi si plini de frica. Si toti refuzam ca ceilalti sa cunoasca ceva ce noi am facut si de care ne e rusine. Si toti ne folosim de minciuna pentru a castiga ceea ce nu ni se cuvine. Termin prin a spune ca cel mai mult detest minciuna. Minciuna intentionata, dar si pe cea de care poate chiar avem nevoie pentru a nu rani. Uneori mintim din dragoste. Ce e mai dur...din dragoste pentru propriul ego. Termin prin a spune ca cel mai mult cred in ce am spus la inceputul acestui post....cred in oameni.