Cand cineva pleaca...ia cu el tot ce a adus. La asta ne gandim. Numai la asta. Caci egoismul nostru nu ne permite sa privim dincolo de noi si sa vedem ca pentru celalalt poate e mai bine sa plece.
Nu. Nu putem accepta ca suntem "parasiti". Si nu putem accepta ca celalalt sa aleaga altceva decat ne-am invatat noi sa credem ca i-ar fi de ajuns. Si...suntem egoisti.
Senzatia aceasta am avut-o si eu azi. Si mi-a luat putin timp pana sa realizez ca, de fapt, alegerea era buna. Era buna pentru acea persoana. Implicit trebuie sa fie buna si pentru mine, si pentru cei implicati.
De fapt nu ia nimic, ne lasa tot ce a adus, ne lasa o amintire, o imagine, o experienta.
Si in loc sa spun...ne pare rau ca pleci, aleg sa spun orice altceva. Poate "multa bafta!", sau poate "te mai asteptam pe la noi!", sau un zambet cald ar putea fi suficient.
Si de cate ori nu am plecat si noi? Oare am uitat cat e de greu sa pleci? Si cat e de greu sa privesti in urma? De ce i-am ingreuna plecarea?
Imi las zambetul in voia licaririi noii pareri despre plecari; despre sfarsituri si inceputuri; despre reveniri...
Imi las zambetul sa te calauzeasca in urmatoarea parte a drumului, si adierea sa sa te atinga in toate clipele cand iti vei aminti de noi, cei pe care tu i-ai indrumat atata vreme.
No comments:
Post a Comment