Nici nu mai simt...

Doare din ce in ce mai putin...
Oamenii pe care mi i-am adus aproape ma ranesc, dar nu ma mai surprind in nici un fel.
Sunt la fel de goi pe dinauntru ca in prima zi. Atunci nu vedeam. Apoi am incercat sa umplu golurile. Spre final m-am dat batuta. Am pierdut timp, energie, speranta. Am pierdut incredere. Si am pierdut prieteni pe care nu i-am avut niciodata.
Ce am gasit in schimb? Multa mizerie. Ganduri ce nu trebuiau rostite, oameni ascunsi dupa masti nu prea bine infipte, dezonoare, desconsiderare, multe fetze ale aceluiasi chip.
Am gasit doar invinuiri, fuga unora, tipete prea ascutite.
Dar nu mai doare. La inceput simteam cum se clatina tot pamantul, apoi cum se clatina doar bucatica de pamant pe care calc. Acum nu se mai clatina nimic. Stiu si ce-a fost si ce va fi. Cum ar putea sa-mi fie frica de cunoscut?
Dar mai stiu ca pot sa schimb oamenii ce ma ranesc cu mine.
La ce folosesc cei plini de ei pe acest pamant? Pe unde trec nu lasa nimic. Doar iau si iau mai mult decat pot duce.
Spuneam acum ceva vreme ca dezamagirile se nasc din asteptari individuale. Nimic mai adevarat decat asta!
Am avut asteptari peste puterea unora de a intelege sau de a infaptui.
Am asteptat ce am stiut ca ofer. Nimic mai mult.
Iar asteptarea mea... s-a stins incetul cu incetul.
Doare din ce in ce mai putin...