Te-ai intrebat vreodata daca esti norocos sau in ce masura iti bate norocul la usa? Ti-ai spus de multe ori ca mereu pierzi sau ca te ocoleste norocul sau ca esti ghinionist? Cred ca da. Eu am facut asta de multe ori. Nu am castigat niciodata la o promotie sau ceva de genul. Nu sunt o impatimita, dar mi-am incercat norocul.
Norocul.... il cautam zilnic din momentul in care ne trezim dimineata si pana seara cand ne intoarcem la somn, il cautam si in somn... Norocul este numele pe care il dam vietii insasi. Iti doresti sa ai norocul sa auzi telefonul dimineata, sa nu intarzii la serviciu, sa ai o zi buna, sa nu te doara capul, sa nu te certi cu seful, sau cu un client sau cu iubitul/iubita, iti doresti sa nu versi cafeaua pe camasa cea alba sau poate sa gasesti un loc in parcarea mereu aglomerata.... iti doresti sa dormi bine, sa nu visezi urat, sa nu te trezesti peste noapte...
Mereu cautam norocul.
Am spus mereu ca sunt ghinionista. Chiar mereu. Doua cuvinte mi-au schimbat efectiv perceptia asupra norocului. Doar doua cuvinte. Cautam ceva intr-un supermarket, dimineata fiind, intreb o angajata si dupa ce cauta bine o aud spunand: "sei fortunata" (esti norocoasa). M-a pus pe ganduri.
Toti auzim cuvintele astea, evident nu zilnic, dar toti suntem norocosi si toti avem parte si de ghinioane mai mari sau mai mici. Dupa cum se spune - castigi pe o parte si dai pe alta sau ca roata se intoarce sau ca Dumnezeu nu-ti da mai mult decat poti duce.
Nu exista noroc si ghinion. Nu exista oameni norocosi si oameni ghinionisti. Exista doar viata si intamplarile care dau forma si sens vietii. Exista echilibru.
Nu-i asa ca ne-am plictisi daca n-ar fi obstacole? Si nu am ajunge in prag de nebunie daca totul ar fi absolut roz?
Suntem norocosi cu totii pentru ca suntem aici vii si avem inca posibilitatea de a identifica si de a crea oportunitati.
A spune ce simtim sau a nu spune? E greu de spus...
E greu sa-ti gasesti curajul de a spune ce simti, ce crezi asa dintr-o data. E greu sa-ti faci ordine in ganduri si mai ales sa decizi. Si crezi ca nu vei spune niciodata, desi simti mereu nevoia de a spune. Dar stii ca nu trebuie sa spui...
Si te trezesti dintr-o data spunand, cu voce tare, ceea ce simti, nestiind daca te vei face auzit, sau inteles, sau macar privit... Si te trezesti spunand lucruri pe care nu credeai ca le vei spune vreodata. Te simti usurat, nu-i asa? Si totusi vinovat. Vinovat fata de tine mai ales. Doar ti-ai spus ca nu vei scoate un cuvant. Dar o spui intr-un alt mod, in modul tau, sperand ca nu vei fi inteles pe deplin. Si totusi iti doresti sa te faci inteles...
Ai spus oare persoanei care trebuie? Ai spus-o cum trebuie? Ce mai lipsea?
Nu lipseste nimic. Trebuia sa te faci auzit tie insuti. Atat!
Te-ai gandit la tine si doar la usurinta pe care ai fi putut-o avea dupa ce ai fi avut spus.
Nu te-ai gandit la cel caruia aveai sa-i spui. Nu te-ai gandit la cum va primi cele spuse, daca este sau nu pregatit, daca e ceea ce ii trebuie sau vrea sa auda sau daca doar are nevoie de asta. Nu te-ai gandit la ce reactie ar putea avea pentru ca tu nu vroiai nicio reactie.
Nu te-ai gandit daca e bine, daca trebuie...
In lumea gandurile totul pare altfel, simtim altfel, vedem altfel, iubim altfel. As putea spune mai frumos.
Dar suntem guvernati de tot ce este fizic si de ceea ce generam prin cele spuse sau gandite de noi...
As vrea sa ma pot face inteleasa, nu reusesc sa explic mai bine de atat.
Stiu, in schimb, ca am spus si eu, negandindu-ma decat la mine, cuvinte pe care celalalt nu stiu daca ar fi vrut sa le auda. Imi pare rau!
Am inteles acum. Nu suntem pregatiti sa auzim mereu, chiar daca sunt doar cuvinte frumoase.
