I remember when I lost my mind...
Ce nu-mi pot aminti este cum as putea sa o recapat. Pana atunci imi dezlantui nebunia de a gandi la lucruri greu de inteles sau...de a nu gandi. Ma bucur de lucruri la care acum ceva vreme nici nu as fi visat. Sunt superficiale.
Dar cum altfel sa-mi definesc nebunia?
I remember when I lost my mind...
Dar nu-mi mai amintesc cum s-a intamplat. Cred ca un dram de plictiseala crescanda mi-a oferit nebunia. Cand nici vizionarea unui film nu ma mai incanta, nici discutiile pe mess nu-mi mai trezesc interesul...Cand si vremea a inceput sa se joace. Si cand doar radio-ul se mai face auzit... Ce mizerie!
Vad un nou curent la vesnicii mei prieteni pe mess...Cum ca ne nastem singuri, traim singuri si murim singuri. Contrazice titlul unui episod din LOST - "Live together, Die alone!". Doar partial. Adevarul e...pe undeva pe la mijloc. Pentru ca nu avem timp si nici posibilitatea de a descoperi tot. Mai sunt si oameni fericiti.
Nu ne nastem singuri, caci mai e pe acolo un medic si vreo asistenta. Plus parintii pentru care traim o buna parte din viata. Caci daca s-au iubit, noi am aparut, le datoram viata. De parca ar fi si ceva de datorat. Nu ne nastem in Heaven.
Dar dupa ce sfarsim si sa mai traim pentru parinti...Ne chinuim sa ne gasim un rost. Pana una alta procream si noi si traim pentru copii. Eventual pentru partener, ca sa nu ajungem si in divort, ca te pune societatea la zid. Wow! Cam multe de comentat.
Si totusi viata e unica. Pana la urma ar cam fi normal sa ne-o traim dupa bunul plac si...singuri. Dar faptul ca suntem fiinte sociabile (mai mult sau mai putin) si inca de mici ni se impregneaza ideea traiului in societate, tanjim dupa afectiune, suport moral, dragoste si...viata altora. Ideea de a detine controlul ne impinge spre a controla vietile altora. Celor apropiati. Probabil de aici se naste tendinta de a schimba persoana de langa, exceptand faptul ca saracul are si el aceeasi viata unica si amarata ca si tine.
Avem nevoie de altii? Poate ar fi momentul sa incetam a ne mai plange ca suntem singuri.
Poate ca nu stiu ce spun/scriu acum.
Maybe I'm crazy...
Dupa atata gol si nelinistea pe care o lasa, mai rasare cate ceva cu intentia de a-l umple. Dar nu l-ar umple, ci doar l-ar urati. Ca un mozaic incomplet. Mai mult...ar fi doar o piesa infima. Ramane doar intentia.Si ai putea crede ca acea piesa s-ar mari. S-ar tot mari cu trecerea timpului. Te-ai insela. Caci n-ar face decat sa mareasca tot golul infipt prea bine acolo unde este. Ar lovi in colturi si ar mari marginile.Elimini tot. Nu mai accepti nici bucatele, nici visuri, nici urma de zambet.Te umpli cu o furie imensa, indreptata undeva, dar pe care nu ai cum sa o alungi. Si creste. Tot creste... Faci eforturi pentru a nu simti ura. Si prea mult iti doresti sa reusesti. Dar oare toata furia crescanda nu s-ar transforma in ura?De unde sa mai stii tu? Nu mai ai intrebari. Cum ai putea sa ai raspunsuri?Si simti cum inima iti pulseaza fiecare firicel de sange, cum pieptu-ti e incordat, ca si cum ar fi zdrobit, picioarele-ti nemiscate, si mintea mult prea obosita pentru a gandi.Ma las dominata. De furie. E prima oara. Nu mai am chef sa lupt. Stiu unde m-a dus impacarea. La fel si speranta. Sa vad unde ma va duce furia.Imbratisand-o...ma voi descoperi.
E inca prea dimineata. Savurez o caffee, ca in fiecare zi, la care se adauga netul mereu surprinzator.
Imi verific mailul. Aceleasi newslettere. Sterg cateva. Unul imi atrage atentia. Yuppy...n-am mai intrat demult.
Citesc articolul si n-as putea spune ca nu sunt de acord. Numai ca...un barbat scrie despre prezenta feminina sau mai putin feminina din zilele noastre. O fi avand el dreptate, dar oare acea femeie de care vorbeste nu a cunoscut transformarea tocmai datorita barbatului (si el) de azi?
E adevarat, s-a ajuns la extrem. E greu sa controlezi situatiile, cand totul se scurge mult prea repede si poate nonconformist, dar femeia a invatat ca, pentru a atrage, trebuie sa fie sigura pe ea sau cel putin sa para. Si aceasta siguranta de sine, inteleasa gresit, a condus la etalarea acelor fite de care se tot vorbeste. A mai invatat ca trebuie sa fie frumoasa si, astfel, ajunge la exagerare cu prea multe farduri. Tot ea stie ca trebuie sa fie atragatoare si, pentru rezultate sigure si mai ales imediate, nu mai recurge la un decolte discret, ci la un mini prea putin vizibil si alte bucatele de material.
Pai oare nu asta si-a dorit barbatul intotdeauna? Ca daca nu are fite, e naiva... Ca daca nu se machiaza, nu e la moda... Ca daca nu poarta mini, o fi prea greu de dus in pat. De cand isi doreste barbatul "actualizat" o relatie?
...
