Furia

Dupa atata gol si nelinistea pe care o lasa, mai rasare cate ceva cu intentia de a-l umple. Dar nu l-ar umple, ci doar l-ar urati. Ca un mozaic incomplet. Mai mult...ar fi doar o piesa infima. Ramane doar intentia.
Si ai putea crede ca acea piesa s-ar mari. S-ar tot mari cu trecerea timpului. Te-ai insela. Caci n-ar face decat sa mareasca tot golul infipt prea bine acolo unde este. Ar lovi in colturi si ar mari marginile.
Elimini tot. Nu mai accepti nici bucatele, nici visuri, nici urma de zambet.
Te umpli cu o furie imensa, indreptata undeva, dar pe care nu ai cum sa o alungi. Si creste. Tot creste... Faci eforturi pentru a nu simti ura. Si prea mult iti doresti sa reusesti. Dar oare toata furia crescanda nu s-ar transforma in ura?
De unde sa mai stii tu? Nu mai ai intrebari. Cum ai putea sa ai raspunsuri?
Si simti cum inima iti pulseaza fiecare firicel de sange, cum pieptu-ti e incordat, ca si cum ar fi zdrobit, picioarele-ti nemiscate, si mintea mult prea obosita pentru a gandi.
Ma las dominata. De furie. E prima oara. Nu mai am chef sa lupt. Stiu unde m-a dus impacarea. La fel si speranta. Sa vad unde ma va duce furia.
Imbratisand-o...ma voi descoperi.