Ultimul gand

In mijlocul sarbatorilor, printre atatia oameni, atatia straini, sunt doar eu, plimbandu-ma singura printre gandurile mele.
Ma gandesc la anul care a trecut, la pasii pe care i-am facut, si la anul ce va veni.
A mai trecut un an. Si-a pus amprenta pe sufletul meu, dar si pe fata mea. Ma simt cumva mai batrana. E un fel de maturizare impregnata in copilul pe care ma chinui sa nu-l pierd.
A fost un an complex. Am cunoscut necunoscutul, o parte din mine. Am trait intens, dar nu constant. M-au incercat multe trairi diferite. Am dorit, am iubit, m-am abandonat si am abandonat, am fugit, m-am ascuns, apoi m-am dezbracat, m-am lasat in voia altora, m-am lasat lovita, am pierdut si am invatat. Am incercat sa iert. Am incercat... Inca mai incerc.
M-am lasat manipulata constient. E o stare diferita fata de ce cunoscusem pana acum. Sa faci ce este interzis, fiind constienta ca este interzis. Sa iti doresti ce nu poti avea, dar in acelasi timp impunandu-ti sa nu vrei.
Ultimul gand este ultimul sentiment pe care il am. Gustul amar pe care il simt deja de prea multa vreme. Durerea vine din mine. Am stiut tot timpul unde ma aflu si cum se va sfarsi. Dar n-am simtit decat tarziu.
Tu... mi-ai abandonat gandurile exprimate in cuvinte goale, dar asurzitoare, aruncate spre tine. Le-ai lasat sa se piarda. Nimeni nu a auzit. Cu o raceala de nedescris, cu fata senina, cu vocea neafectata... ai fost strainul care nu a cunoscut niciodata. Nu a simtit, nu a atins, nu a vazut. El nu a fost acolo. Te-ai exprimat ca un spectator la o piesa despre viata sa, dar din care el nu a facut niciodata parte.
Cum este sa iti traiasca altcineva viata?
Unde ai fost cand ai dorit, cand ai simtit, cand ai lovit, cand m-ai privit, cand ai uitat? Unde ai fost cand ti-am oferit adevarul? Si unde ai fost cand am plans de durere?
Ai venit in prag de sarbatori ca un oarecare cunoscut si atat. Te-ai asteptat sa fiu la fel de inumana. Sa nu simt. Sa nu ma doara. Sa nu imi amintesc nimic. Te-ai asteptat sa nu-ti cunosc decat numele. Te-ai asteptat ca din mine sa nu ramana decat trupul. Inca tanar si inca plin de dorinta. Sau nu te-ai asteptat la nimic.
Nu pot sa te gasesc vinovat de nimic. Vreau doar sa-ti iert ultima expresie. Vreau sa uit umbra ta. Vreau ca pentru tine sa-mi ramana doar trupul cu ochii goi, care privesc prin tine. Fara emotie, fara amintiri, fara cunoscut. Sa fii strainul pe care il salut din politete.
Ma indrept spre noul an. E mult mai frumos. Nu vei face parte din el.
Nu vreau sa-ti mai aud numele si nici pasii. Sa nu-ti mai vad numarul pe telefon, ID-ul pe mess, glasul in receptor si nici cuvintele reci exprimate frumos.
Am renuntat. La acel nimic in care am fost antrenata.
Imi pare rau.
Intr-o zi voi reusi sa te iert, dar mai ales sa ma iert.

Enjoy The Ride!

Ascult de ceva vreme aceasta melodie si nu ma mai satur de ea si nici de mesajul ei. Am gasit-o intamplator. Asa cum se intampla cu toate lucrurile minunate...
De cateva zile ma simt bine. Chiar foarte bine. Nu s-a schimbat nimic in viata mea. Dar voi incerca sa mai schimb eu cate ceva.
De obicei ies in cluburi de fitze. Eu personal nu cred ca ma caracterizeaza, dar imi place muzica de acolo. Si-mi place mult sa o si dansez. Am fost acum cateva seri intr-un club simplu, cu oameni normali, cu muzica rock din toate timpurile, cu o atmosfera mai mult decat primitoare. M-am simtit... cum nu m-am mai simtit de prin adolescenta, cand parca nu aveam nici o grija. Am dansat si am ras, de ma dureau obrajii de la atata ras. Si oamenii cu care eram... sunt oameni cu adevarat fericiti.
Unde vreau sa ajung? La schimbare. La schimbarea de care toti avem nevoie, dar de care toti ne ferim. E atat de infricosator necunoscutul, incat ne e teama sa pasim putin intr-o parte. Suntem atat de ocupati sa ne pazim putinul pe care-l avem, incat nu mai strangem nimic cu adevarat frumos.
Cred ca am vazut putini oameni cu adevarat fericiti. Si fericirea lor nu insemna ca nu au griji, si nu au probleme... Doar stiu sa se bucure de punctul maxim al oricarui lucru efemer si au tot timpul ochii deschisi si luminosi.
Ce am mai invatat in ultimele zile? Am invatat ca lumea nu se opreste in camera mica si goala in care imi petrec timpul de prea multa vreme.
Am vazut cum mi-am inchis toate usile si nu mai vad noi orizonturi. Am crezut ca daca ma regasesc, voi intelege mai bine. Dar am ajuns sa ma pierd in atata regasire.
Am crezut ca viata imi va aduce ceva frumos doar pentru ca merit. Dar am uitat sa vad frumosul in toate lucrurile pe care le ating.
Am crezut ca maturizarea mea inseamna putin mai multa seriozitate pe fata-mi mai tot timpul acra. Dar am uitat sa ma joc si sa vad cum totul infloreste sub zambetu-mi candva caracteristic.
Am vrut sa iau lucrurile asa cum sunt, crezand ca este singurul mod de a avea. Dar am uitat ca totul se transforma si ca eu le pot transforma mai frumos.
Am crezut ca a fi cu picioarele pe pamant inseamna a merge la serviciu si de la serviciu acasa. Dar nici n-am observat cand toate visurile mele s-au spulberat ca un nor batut de soare. Am uitat si ca am avut vreodata visuri.
Mi-am tot spus ca sunt deschisa noilor oportunitati. Dar n-am simtit durerea in picioarele-mi obosite de la atata fuga.
Inecata in atata lipsa de nimic, am facut alegeri pe care nu le-as fi facut cand eram eu. Am ales doar pentru ca era nou. Si am ales pentru ca am crezut ca asta e tot ce pot sa primesc.
E timpul sa decid. Sa decid sa nu decid nimic!
A cam venit timpul sa-mi scot trupul din carapacea care nu ma face decat sa nu exist. Sa nu exist pentru mine. Sa nu exist pentru nimeni! Voi scoate mai intai un picior si voi pasi fara sa vad macar o umbra. Voi intinde apoi o mana, pentru a ma sprijini. Voi trage cu coada ochiului dupa un punct de reper si voi face si cel de-al doilea pas. Apoi voi merge. Vor fi primii mei pasi. Si unde ma va duce sufletul, acolo ma voi bucura!
Daca nu imi place ce am, daca prietenii mei nu ma mai multumesc, daca iubitul meu nu ma mai multumeste, atunci ma voi schimba. Este mai simplu sa ma schimb pe mine decat sa incerc la nesfarsit sa-i schimb pe ei. Daca schimbarea mea nu va aduce zambetul mai aproape de mine, atunci voi cauta alte lucruri care sa ma bucure, imi voi face noi prieteni si voi alege alt iubit.
Schimbarea ne sperie pe toti. Poate inca nu am inteles ca schimbandu-ne inseamna de fapt sa ne descoperim. Shimbandu-ma pe mine, voi schimba lumea!

Si pentru incheiere... acelasi inceput...

Morcheeba
Enjoy The Ride

Shut the gates and sunset After that you can't get out You can see the bigger picture Find out what it’s all about You're open to the skyline You won't want to go back home In a garden full of angels You will never be alone But oh the road is long The stones that you are walking on Have gone With the moonlight to guide you Feel the joy of being alive The day that you stop running Is the day that you arrive And the night that you got locked in Was the time to decide Stop chasing shadows Just enjoy the ride If you close the door to your house Don't let anybody in It's a room that's full of nothing All that underneath your skin Face against the window You can't watch it fade to grey And you'll never catch the fickle wind If you choose to stay But oh the road is long The stones that you are walking on Have gone With the moonlight to guide you Feel the joy of being alive The day that you stop running Is the day that you arrive And the night that you got locked in Was the time to decide Stop chasing shadows Just enjoy the ride Stop chasing shadows Just enjoy the ride

Pastreaza magia...

Daca te-am dezamagit, zi-mi cum si cand s-a intamplat...
Daca te-ai saturat si acum dai vina pe mine, spune-mi asta...
Dar tu nu dai vina pe nimeni. Stii doar ca viata e formata din episoade scurte, fiecare cu un nou continut, nefiind nici o legatura intre ele.
Episodul se apropie de final. Au trecut momentele importante. Daca ar continua, nu ar face decat sa fie plictisitor. Nimeni n-ar mai privi.
Si vei pleca... Deja ai facut primii pasi. Ca un copil care paseste nesigur, si se dezechilibreaza, si uneori cade, si e nehotarat, si speriat, dar totusi determinat...
Si vei pleca... Pasii tai sunt lenti si mari. In fiecare zi inaintezi. Scenariul pentru urmatorul pas deja e inceput. Privirea-ti e inca jucausa, si-ti sclipesc ochii la fiecare nou gand, iar golul pe care il lasi... face parte din joc. Si nu e golul tau. De ce te-ar rascoli?
Tu pleci... Ca si cum nu s-ar fi intamplat nimic. Scurtezi episodul, imi fixezi privirea intr-un punct spre care n-as fi vrut inca sa privesc, iar eu ma pierd intre nimicuri, tot mai marunte si totusi atat de mari! Dar mari pentru cine? Nimicuri ce se sfasie intre ele, intr-o continua contradictie, lasandu-se infrante de golul in continua crestere...
Alege deznodamantul! Tu ai venit cu scenariul gata facut. Zabovind in acest nimic infiorator, nu faci decat sa spulberi tot farmecul...

Eu nu pot face nimic. Sunt doar un actor care nici macar nu a participat la casting. Am fost aleasa din multime. Nu stiu sa joc. Am luat totul in joaca...

Pastreaza magia!

Expresii

Ca in fiecare seara, sunt singura in camera mea.
Aveam o sticla de vin desfacuta. Voi bea o jumatate de cana. Voi fuma restul tigarilor din pachet. Si voi posta aceste cuvinte pe blog.
Ca in fiecare seara, sunt singura cu mine. Muzica rasuna la maxim in casti. N-as fi putut trai fara muzica! Este expresia sufletului ce se da in spectacol in fata noastra nestingherita de nici un fel de judecata, fie ea negativa sau pozitiva. Prea putini sunt cei care stiu sa perceapa. Prea fericiti sunt cei care reusesc.
Dedic acest post tuturor prietenilor mei. Prieteni care m-au uitat. Prieteni care m-au cautat dar pe care eu i-am uitat. Prieteni care, o data ce nu i-am mai cautat, au uitat ca as fi existat vreodata in viata lor. Va dedic voua acest post! Voi cei care puteti intelege sau macar incercati sa o faceti!
Singura si neocupata, imi creez senzatia ca am foarte multe de facut. In fond nu pot spune ca nu fac nimic. Observ la un moment dat un apel pierdut pe telefon. Un apel de la un prieten. Sun la 5 minute diferenta si incerc sa-mi dau seama de ce am sunat inapoi. Prietenul meu imi spune ca nu m-a sunat. Nu mai conteaza ca telefonul era jos de la vibratii si nici ca eu vad ora exacta a apelului si persoana de la care vine. Ii dau dreptate... Poate am vrut sa-l sun si am cautat motiv. Iluzia lui se transforma in iluzia mea. Inchid!
De ceva vreme observ acest trend... ma gandesc ca trebuie sa fie la moda!
Realizez ca nu pot intelege decat experimentand. Voi urma noul trend. Cel putin pentru o perioada. Un apel ratat este ratat si atat. Nu mai exista cale de intoarcere. La fel ca orice sansa ratata. Viata trebuie traita in momentele care ni se ofera, atunci cand ni se ofera. Nu e ca o caseta care se poate derula inainte si inapoi.
Asculta putina muzica... Nu se stie cand vei reusi...

Dor de mine

Mi-e dor de lipsa singuratatii, mi-e dor de lipsa neatingerii, mi-e dor de lipsa neapropierii... Mi-e dor de cuvantul tau, de lipsa mea, de departarea distantei... Mi-e dor!
Si cat de dor este dorul? Cat de amor este amorul? Cat de liniste este linistea?
Cat de absurba e nepasarea! La fel de absurda este si cautarea apropierii. Absurd este gandul meu necurat incetosat de imaginea ta! Absurd este ce scriu, mereu catre altcineva!
Absurd este ca inca mai caut, si inca mai astept, si inca mai visez...
Absurba e tristetea amutita, dar neinlaturata...
In nebunia mea - doar a mea - vad totul la fel ca toti ceilalti, dar tu imi spui ca vad diferit de tine...
Din nelinistea apasatoare generata de mine, caut scaparea tot in mine. Ar trebui sa fie in apropiere! Inca nu o gasesc...
Si stiu... mereu am gasit. M-am saturat sa gasesc!
Cauta-ma tu, dar nu ma gasi! Atunci vei intelege...
Cat de dor este dorul?
Imi merit neputinta... Imi merit privirea goala...
Inca nu am voie sa zambesc! Am gresit. Imi merit disperarea!
Ma merit pe mine...

Lost

Pierduta in ganduri. Pierduta in mintea-mi tulbure de multe ori.
Pierduta printre atatia oamenii care habar nu au pe unde ratacesc.
Pierduta in gandurile tale uitate care revin cand mai zbarnaie telefonul.
Pierduta intr-un oras prea mare pentru a ma regasi pe mine si prea mic pentru visurile mele.
Pierduta intr-un birou plin cu hartii, in zumzetul colegilor, al clientilor...
Pierduta intr-o camera mica si goala... tot nu ma regasesc.
Pierduta in tacerea ta, un simplu trecator care nici macar monologul sufletului meu apasat nu mai aude.
Pierduta in sansele care au trecut pe langa mine, prin mine si eu nu le-am vazut.
Pierduta in vacante neavute sau ratate, in melodii ce ma duc in vacanta mult asteptata, in dimineti timpurii si obosite, in agitatia inceata...
De ma voi regasi, unde voi fi?
De ce nu ai strigat suficient de tare? Poate asa te-as fi auzit si eu.
De ce nu m-ai lovit cu putere? Poate asa te-as fi vazut...
De ce doar ai trecut? Unde te grabeai de un popas ti-ar fi intarziat sosirea?
...
Gresesc atat de mult! Dar nu e nimeni care sa-mi spuna sa ma opresc. Nu ma cearta nimeni. Si nu ma invata ca nu asta e calea pe care trebuia sa pasesc. Nu e nimeni care sa-mi spuna ca se poate si altfel. Nu e nimeni care sa-mi dea parul dupa ureche atunci cand imi intra in ochi. Nu e nimeni care sa ma intrebe daca mi-e bine sau daca sunt fericita.
Nu e nimeni care sa caute fericirea cu mine, care sa fie fericit cu mine.
Nu e nimeni care sa ma invite pe o patura, in miez de noapte, pentru a mai privi stelele si pentru a ne bucura de atingerea suava a vantului.
Nu e nimeni care sa ma faca sa rosesc, sau sa rad, sau sa plang.
Nu e nimeni care sa-mi arate ca traiesc!

De ce oamenii se intorc?

In loc sa priveasca inainte si in loc sa-si urmeze drumul ce-l vad in fata, ei se intorc pentru cel putin o clipa, privesc inapoi, isi pun intrebari care de cele mai multe ori nu mai au raspunsuri... Stagneaza.
Multi nu invatam nimic. Ne mintim singuri ca uitandu-ne in urma invatam din greseli, ne mintim spunandu-ne si poate incercand sa corectam ceva, ne mintim gandind ca am invatat...
Cand inveti nu mai privesti in urma. Nu este nevoie sa-ti indrepti "neajunsurile copilariei". Este suficient sa infrunti noile provocari dintr-o perspectiva diferita, actionand cum in urma cu cativa ani nu ai fi reactionat. Este suficient ca oamenii noi din viata ta sa te cunoasca cum esti acum si nu sa-ti cunoasca evolutia. In fond, toti am crescut. Este suficient ca oamenii pe care-i stii de mic sa nu-ti repete in continuu cat de mult te-ai schimbat, chiar daca ar fi asa. Si este suficient ca oamenilor carora le-ai gresit sa le arati schimbarea, si nu sa le tot repeti ca nu mai esti cum erai...
Ma gandesc la alegerile pe care le facem in viata. Intr-un prim post scrisesem ca oamenii au tendinta sa repete greselile aproape la nesfarsit. Si ma intreb daca acest gand nu duce la savarsirea greselii de a nu trai momentul. Nu sunt o admiratoare a vechei zicale "carpe diem", dar timpul trece atat de repede si, in loc sa ne ranim amintindu-ne cat de eronat am ales uneori, mai inspirat ar fi sa analizam situatiile prezente si consecintele lor viitoare.
Imi tot repeta cineva cat de mult s-a schimbat. Nu il pot contrazice. Nu am argumente. Nu il cunosc. Eu tind sa vad contrariul, dar nu il cunosc. De ce nu imi arata cine e acum? Eu vad jocul. Eternul joc. Atunci... ce s-a schimbat?
Cunosc oameni si, la drept vorbind si eu am trecut de cateva ori prin asta, care, dupa o despartire, revin la acea relatie. Inainte nu gandeam asa. Dar acum ma intreb: o data ce ai luat o decizie, ajungi in prezent - dupa ce se presupune ca ai mai invatat cate ceva - sa desconsideri acea decizie? Te intorci? De ce ai face-o? Pentru ca noul om din fata ta iti repeta ca s-a schimbat? Pentru ca tu singura iti repeti ca nu l-ai uitat? Pentru ca fata pentru care se presupune ca te-a lasat l-a facut sa inteleaga cat de mult te-a iubit? N-ai ajunge chiar tu sa il faci sa realizeze cat de mult a iubit-o pe ea? :) Asta da ironie...

Invata, evolueaza, testeaza, traieste intens ce simti acum! Lasa ce a fost! Oricum nu va mai fi ca inainte! Si timpul trece mult prea repede pentru a ne permite se incercam sa traim repetat aceeasi intamplare, sau emotie, sau sentiment....
Escaladeaza!

Te-am chemat, apoi te-am alungat...

Cum te-am lasat in viata mea... Am inceput prin a nega, apoi prin a ma juca. Am urmat prin a-mi testa vointa, puterea de a alege si am sfarsit prin a ma indragosti poate.
Dar niciodata nu am acceptat. Am luptat impotriva simtirii de la inceput pana la final. Am reusit sa decid impotriva sentimentelor, dar in favoarea onoarei, in favoarea valorilor, fie ele doar cele impuse de altii. Daca nu sunt valori proprii, sunt totusi cele sub care am crescut si cele care m-au format ca individ. N-as mai fi fost eu daca as fi decis altfel. Si oricat mi-as dori sa cunosc tot din mine, unele aspecte e mai bine sa ramana neexplorate.
Am inceput prin a nega... Am negat pentru ca sub toate formele, ceea ce mi se infatisa era impotriva auto-educatiei mele pe care eu o vreau solida. Nu constanta, nu uniforma, doar solida. Cu lacunele formate din experiente, dar care se compenseaza cu plusurile din alte intamplari ale vietii mele.
Am continuat prin a ma juca... Imi place jocul, fie el si periculos si chiar cu reguli incalcate. Ador jocul. Face parte din manifestarile mele zilnice. E copilul care izbucneste cand nu te astepti, care te infurie cu o boacana, dar care iti alina incruntarea cu un suras.
Mi-am impus apoi cateva teste. Eu eram subiectul. Totul a izvorat din joc. Pana unde puteam sa ajung? Ce avea sa ma tina sa nu gresesc? Si greseala asta... Unde incepe? Cat de mare ar putea fi? Am fost intr-atat de egoista incat sa ma vad doar pe mine cu greselile mele si cu repercusiunile ce s-ar fi abatut asupra mea sau intr-atat de umana incat sa vad ranile ce s-ar fi format in sufletul altora? Unde e greseala? In valorile impuse de ani sau in tendinta actuala generala?
Am ajuns sa ma indragostesc. Si nici macar eu nu stiu daca asta simt. Mai degraba as crede ca e acea senzatie urata cand tu singur decizi sa nu ai ceea ce ti-ar placea sa ai. Si cat ti-ar mai placea! Si am decis pentru mine sau pentru altii? Din teama de a nu fi judecata de voi sau de a nu fi judecata si mai aspru chiar de mine? Unde incepe si unde se termina?
Am trecut testul. Am reusit sa ma infrunt. Aveam cateva limite peste care am trecut doar usor si apoi am revenit sub ele. Ce e o valoare? Ce inseamna etic sau moral?Are ce cauta morala in clipele de fericire? Este aceea fericire cand fericirea ta cauzeaza rau altora?
Si greseala... Cat subiectivism! Nu putem fi cu totii fericiti deodata. Dar daca eu m-as opri din a ma gandi la fericirea altora influentata de mine...poate as fi mai fericita. Dar as fi inca un om care nu traieste decat pentru el. As fi ca multi altii. As distruge farama de incredere in puterea binelui.
As distruge omul, femeia, copilul... As trece prin viata fara a privi in nici o directie decat inainte. Si tu pentru mine n-ai mai conta, pentru ca nu te-as mai vedea.
As fi prea ocupata sa ma vad pe mine.

Arta de a cuceri

Martie - luna femeilor: motiv de bucurie pentru cele mai multe dintre noi, prilej de a oferi si de a primi atat daruri, cat si tandrete sau chiar iubire, o luna atat de mediatizata si un bun subiect de marketing. Daca pentru sufletele inca "tinere" fiecare astfel de ocazie ofera atat de multa bucurie, pentru oamenii "puternici" (evit a spune interesati) reprezinta un cadru prielnic cresterii cifrei de afaceri.
Trecand peste asta, ma intrebam pe unde este locul cuceririi in ziua de astazi. Sinonim cu stapanirea sau subjugarea, noi am inceput sa interpretam un simplu flirt ca pe o mare actiune de cucerire. Sa fim realisti! Totul incepe cu un flirt inocent. Un zambet, un cuvant, atractie sau alchimie, ceva mai multa imaginatie transformata treptat in speranta si dorinta si arta manuirii cuvintelor duce la un rezultat bun de cele mai multe ori. Spun arta de a manui cuvinte deoarece, in anturaje sau contexte diferite, o fraza tampita poate insemna o buna si inteligenta replica... Oricum ar fi, asta nu este arta. Nu e nici pe departe un proces de cucerire.
Daca facem analogia cu luptele duse in trecut ce urmareau cucerirea a diverse teritorii, stim cu totii ca erau puse in aplicare diverse tactici de a actiona, de a lupta. Daca la prima vedere un razboi era un act nebunesc izvorat din orgoliul si aroganta unui rege, el avea in spate multa bataie de cap... O intreaga arta. Dar noi am inceput sa ne multumim cu din ce in ce mai putin. Barbatii sunt prea ocupati pentru a ne cuceri, iar femeile sunt prea ocupate pentru a mai acorda atentie detaliilor. In afara de asta, nu prea mai stim ce ar presupune sa fii cucerita. Mai mult decat atat, femeile, din nevoia acestei placeri, au inceput chiar ele sa cucereasca.
De multe ori auzi fraze de genul "m-a cucerit cu o privire sau cu un zambet...". E absurd. Nu te-a cucerit. Pur si simplu te-a atras, te-ai entuziasmat fara motiv, te-ai lasat purtat de val.
Unde este barbatul de altadata care in orice moment te surprindea? Barbatul care-si calcula fiecare miscare si care te ridica pe un piedestal ca apoi sa te coboare mult prea grabit, urmand acelasi urcus de mai inainte, dar cu mai multa forta? Unde e barbatul care-ti crea emotii si care, in spatele acestei intregi planificari, avea numai intentii bune? Barbatul care te castiga aratandu-ti cine e fara a se teme. Barbatul care stia sa te aiba, sa te merite, sa te faca sa te simti cu adevarat femeie si pe care te puteai baza mereu. Barbatul puternic, dar si sensibil. Daca nu frumos, care sa stie sa se faca frumos in ochii femeii ravnite. Barbatul golit de orice urma de misoginism. Barbatul care pune suflet in orice face pentru ca face ceea ce-i place... Barbatul care te respecta.
Si unde e femeia care stia sa primeasca? Femeia care incuraja fara ca aparent sa faca prea mult. Femeia fragila si totodata femeia puternica din spatele barbatului. Femeia care sa-si merite numele si care sa nu ofere niciodata prea mult, dar nici prea putin. Unde esti tu, femeie acaparata de treburi marunte ce-ti dau senzatia de o mare gravitate?
Unde mai sunt oamenii care nu traiesc pentru a merge la serviciu si in weekend la un one night stand? Unde sunt scriitorii care descriau atat de amanuntit acest intreg proces de a cuceri? Unde sunt cartile lor? Unde e biblioteca in care nu mai ai timp sa ajungi sau libraria pe care o ocolesti de fiecare data? Unde e stand-ul cu aceste carti? Ai avut vreodata curiozitatea?
Cand o sa ne amintim sa ne apreciem? Cand o sa invatam sa ne sarutam? Cand o sa invatam sa ne cunoastem sufletul, mintea si trupul? Cand ne vom respecta cu adevarat? Si ne mai miram de ce atatia oameni singuri. Chiar intr-o relatie, tot singuri. Orice e obtinut cu usurinta nu e apreciat suficient. Orice e obtinut cu greutat ramane abandonat. Nu mai e timp. Chiar nu avem timp?
Facand o paranteza, intr-un anume moment, un oarecare barbat iti poate crea senzatia ca intradevar incearca sa te cucereasca. Fiind deja prea mult fata de ceea ce mai fac barbatii in zilele noastre, se nasc intrebari. Realizezi apoi ca vizitele sale erau pentru satisfacerea simplei sale priviri, care oricum vede prea putin. Iti dai seama ca si promisiunile tinute, si vorbele mari, si chiar sinceritatea sunt pentru a-ti crea sentimentul de siguranta. Observi intre timp ca nu e nimic extraordinar in ceea ce face si ca de fapt tot ce iti ofera este pentru buna lui placere si pentru ca intr-o oarecare zi anterioara toate astea au mers... Nu este respectata o regula: in spatele actiunilor lui magulitoare nu e nici o intentie buna.
...
Ma voi lasa purtata de valul creat de un cuceritor. Ma voi indragosti de arta prin care va reusi sa scoata ce e mai bun din mine. Voi saruta fiecare act de cucerire si voi imbratisa schimbarea adusa de el in lumea noastra anosta.
Ma voi lasa prada, calculat si sincer, barbatului cu adevarat puternic!

Vreau doar sa fiu femeie....

Pretul platit de noi pentru iluzia libertatii este mult prea mare.

Toate s-au schimbat. Nu in bine. Nu in rau. Doar s-au schimbat.

Si toate valorile sub care am crescut atatea veacuri nu ne permit sa acceptam schimbarea.

Sunt femeie. O femeie puternica. Sensibila in acelasi timp. Invaluita de tot atata pesimism cat si de optimism, care se joaca in mintea mea continuu.

Daca acum multa vreme barbatul era cel care impunea regulile si el era cel care-si insela partenera, o parasea, o subjuga, lucrurile au luat o cu totul alta intorsatura. Nici barbatii si nici femeile nu-i pot face fata. Nu am invatat sa-i facem fata.

Acum femeia isi insala barbatul, tot ea il paraseste pentru altul si tot ea dispare cu fruntea sus.

Este batalia femeilor de atatia ani. Acea miscare....feminismul.

Fara sa ne dam seama, tot noi platim, direct sau indirect. ca femeie, barbatul de langa tine nu te mai ajuta, nu te mai sustine, nu-ti mai poarta de grija. Asta te face puternica, dar intr-o zi iti spui ca ti-e de-ajuns. Nu vrei sa mai fii puternica, nu vrei sa mai fii femeia-barbat. Ai nevoie sa te simti ocrotita, dar barbatul de langa tine pleaca mai departe. Nu simte si nici nu-ti vede nevoile.

Esti tot femeie, si tot sensibila, chiar asa puternica cum esti.

Intr-o zi ca oricare alta, plina de neglijenta, il inseli. In alta zi il parasesti. Apoi el ramane cu inima franta.

Te-a iubit. In felul lui indiferent si rece. A fost acolo pentru tine, doar ca tu n-ai stiut sa-i ceri ajutorul.

Si sufera si el, se framanta, iar apoi ii trece. Ii trece pentru ca simte o nevoie acuta de razbunare pe toate femeile, crezand ca toate frustrarile sale vor disparea printr-o partida nebuna de amor, urmata de tacere.

Uita sa simta si raneste toate femeile din patul sau, vinovate sau nu pentru ranirea lui sau a altora, creand iluzia libertatii depline.

Am uitat sa mai fim oameni. Femeile sunt barbati, iar barbatii suspina in locul nostru.

Nu vreau sa mai fiu puternica, nu vreau sa platesc pentru greselile altora, nu vreau sa ma fac responsabila pentru ceea ce eu n-am facut si nu vreau sa-ti traiesc deceptia.

Nu vreau sa fiu in locul tau. Sunt puternica pentru ca m-ai lasat sa fiu puternica si mi-am luat zborul. Dar aripile mele sunt firave si se frang usor...

Nu a fost nimic

Doar contradictii. Desi totul e sigur si asezat, eu percep incetitudinea. Vad ce nu e de vazut si simt ce nu e de simtit. A fost mai mult decat trebuia si totusi nu a fost nimic. Reaud aceste ultime cuvinte iar si iar. Eu sunt impacata cu mine si cu ce s-a intamplat. Altfel nu as putea. Negarea aduce resentimente si energii negative. Nu pot sa ma incarc cu aceasta energie. De-abia atunci mi-ar face rau. Dispret si dragoste fata de oameni. Le simt impreuna. Dispretul e generat de ei, dragostea de mine. Cum as putea sa nu iert, cand eu singura nu sunt fara de pacat? Cum as putea sa uit, cand tot ce se intampla si tot ce fac ma formeaza, ma invata si-mi contureaza gandurile in care inca mai cred? Dar pentru ca asta mi s-a cerut si pentru ca am acceptat sa ofer ce mi s-a cerut, voi spune... NU S-A INTAMPLAT NIMIC! Nu a fost nici macar imaginatia mea. Nici macar un vis. Poate doar un gol. Si nu a fost nimic......