Alergand tot inapoi...daca altfel nu se poate...

Cunosc si inca ma mai minunez.
Tot nu pot intelege cum unii oameni refuza sa-si asume responsabilitatea propriilor fapte, propriilor cuvinte rostite sau nerostite. Cand te astepti ca totul sa fie bine si frumos, vine un nenorocit si-ti aminteste, prin lipsa oricarui cuvant, ca totul era in mintea ta. Ai fi tu nebuna, dar parca tot meritai un raspuns, sa nu-i spunem explicatie. Si iti dai seama ca nu ai facut nimic rau, poate doar tie, ca ai indraznit sa lansezi o invitatie sub soare undeva, dar nu ai fost refuzata. Invitatia ta nu a fost nici acceptata. A ramas in aer, pe acolo, adresata nimanui. Da...nimanui. Unui baiat oarecare cu pretentii de barbat, care se crede un cuceritor, cand e, de fapt, un simplu cucerit, care , fiind prea rasfatat, a invatat ca ignoranta poate inlocui orice cuvant.
Sa-ti fie frica sa vorbesti. Destul de nepotrivit intr-o lume cu pretentii de democratie.
De ce sa ne mai ascundem, sa ne tot eschivam, cand putem doar vorbi. Ar fi asa simplu!

...continuare...

...a ceea ce voi scrie peste ceva timp. Nu stiu cand. Nu stiu nici macar ce voi scrie, daca va avea vreo continuitate. Vreau sa aduc viitorul in prezent si prezentul in viitor. Si daca prima ar insemna un pas spre moarte, de ce nu ar insemna si un pas spre fericire?
Din disperarea naturii umane se desprind multe. Se nasc idei, genii, descoperiri, nebunie, moarte. Nu stiu de ce vorbesc despre moarte, dar o fac.
Toti ne-am gandit macar o data la ea. Unii au simtit ca sunt in clipa de a o cunoaste. Multi nu.
Ce gandeste un sinucigas? Si vesnica intrebare: "Cine e mai curajos? Cel care alege sa traiasca sau cel care nu?"
Viata e dura, intradevar, si un om poate batut de soarta va spune ca trebuie mult curaj sa preferi viata. Tot un om disperat va fi capabil sa aleaga exact ce nu are dreptul sa faca. Crima propriei fiinte. Dar multi ne omoram fiinta fara a se considera pacat. Multi nu mai stim cine suntem. Dar spunem ca traim... De parca nu trupul e cel care putrezeste oricum, in viata sau nu. Cum e cand iti putrezeste sufletul?
Acum am o noua idee. Cred si spun ca timpul scurs intre decizia de a-ti lua viata si actul in sine este un purgatoriu. Este o trecere aparte intre fiinta si nefiinta trupului, dar si a sufletului intre fiinta de acum si cea necunoscuta. Trebuie sa fie o stare aparte, in care toate nenorocirile pe care nu le-ai putut infrunta ti se infatiseaza, iar crima ta purifica tot. Sa fie raiul cel de pe urma? Sau din purgatoriu putem ajunge chiar in iad, dar impacati ca macar o data si mai ales in ultima clipa am facut ceva, exact ce am vrut, fara sa mai dam explicatii, fara sa mai cerem explicatii.
Este o aroganta sa crezi ca meriti viata pe care o duci sau este o aroganta sa crezi ca ai dreptul sa faci ce vrei cu viata ta, chiar sa o curmi?

Despre nimic

Savurez o tigara, doua, trei... Sufletul mi-e exaltat, sensibilitatea intetita...
Citesc o simpla carte profunda..."Daspre dragoste". Ma regasesc, renasc, simt. Si totul in extremitatea superioara a simtirii. Imi rascoleste fiecare farama a gandirii, a tot ce am fost, a tot ce sunt. Patrund grabit intr-o stare mult indepartata de posibilitatea omului de azi.
Apartin unei alte epoci, unei alte vieti, si sufletul mi-e prieten.
De ma va parasi, ma voi pierde. Toata existenta mea apartine sensibilitatii sale. Ma stapaneste, ma indruma, ma doboara si ma ridica, ma poarta in sfere doar intuite de tine.
Doamne, sunt extrordinara! Si mi-e teama a ma pierde in lumea asta meschina. Nu vreau sa-mi iau zborul. Voi cauta inca o oaza de incantare, de liniste, dorinta si pasiune, insufletire. De vor fi croite doar de mine, mi-e teama sa nu fie false...
Dar ce placere e abandonul!!!

M-am hotarat sa devin prost!!!

Comentariul nu-mi apartine, dar in mod sigur voi citi cartea. Si voi reveni cu impresii dupa lectura :)
Sa devii ceva mai prost poate fi o idee inteligenta. Sa gandesti mult este, in lumea de azi, un handicap ca oricare altul. Cel putin asa crede Antoine, un tanar de 25 de ani, care sufera de boala ganditului si se simte foarte batran.
Drept urmare, isi pune toata inteligenta la bataie ca sa intre si el in categoria reconfortanta a imbecililor fericiti. Intr-o actiune alerta, plina de surprize, veti afla cate neajunsuri aduce inteligenta, la ce e buna prostia si, mai ales, cum poti s-o dobandesti. Cartea ofera satisfactii intelectuale atat oamenilor inteligenti, cat si fericitilor carora experimentul lui Antoine le-a reusit deja.

Jurnalul unui cuceritor. Jurnalul unui cucerit

Poate mi-ai putea completa stangacia cu care am scris ceva uneori suficient de strain. Dar cand nu am cunostinta de toate, imi pot lasa imaginatia sa se joace. Si ce placut e sa te lasi prada imaginatiei!
Un cuceritor poti fi tu. La fel pot fi si eu. Sau poate fiecare este un cuceritor, la fel si cucerit. Trebuie doar sa-si dea seama de asta, sa exploreze si sa dezvolte aceasta abilitate innascuta.
Privesc in urma, privesc inainte... Mai greu e sa privesc aici. Dar ma straduiesc.
Privesc un buzz pe mess. Dar nu. Sunt busy si refuz sa spun un hi. Suna telefonul. Numarul imi e cunoscut. Nu stiu ce anume ma impinge, dar raspund. O convorbire scurta, fara finalitate. Doar o amanare scapata cu tact. El...nu cred ca intelege. Dar eu sunt libera si el nu-mi poate cere socoteala. El crede ca asta se va schimba intr-o zi. Dar eu stiu.
Gandurile-mi sunt departe. Ma uit la telefon continuu. Stiu ca nu va suna acel ringtone. Iau telefonul si sun eu. O voce placuta, calda...Vocea ta. Aud si eu un poate pe care l-am rostit acum cateva minute. Eu stiu ca va fi da sau imi doresc asta. Dar ma intreb de ce "da"? De ce "poate"?
Si crezi ca-mi pasa? Furata de senzatia momentului, nu-mi pasa. Dar cand senzatia apune...
Prizoniera a propriilor ganduri, incerc toate portitele. Poate mai e una deschisa.
Dar acum trupul imi e ocupat. Atatea haine si atatea farduri...Ma decid. O seara placuta, incarcata cu zambet, cu priviri, cu ganduri obraznice. O fata intr-o alta lume. Lumea mea cea noua.
Un sarut prelung, ce coboara si urca deasupra aceluiasi tremur. Abandonez cautarea unei iesiri. E bine aici.
E devreme. Tu ai un alt program. Cu aceeasi neindrazneala de a intreba, eu plec. Si ma scufund in ganduri. Aceleasi ganduri. Putina ceata. Dar ploaia repezita curata totul.
Si retusez machiajul, si sun stapanul buzz-ului de mai devreme, si un alt suc... Eu il stiu de amic. Si eu mai stiu ca el ma stie altfel. Dar viata e ilara si jucausa. Iar eu imi desfasor gesturile ca si cuceritorul meu. Am invatat de la cei mai buni. Nu sunt o cuceritoare cu cei mai buni.
Trece si sucul. In drum spre casa imi arunc privirile peste toate terasele inca deschise. Partenerul meu de suc murmura ceva, dar nu aud. Simulez doar.
Inainte sa intru imi scapa un zambet in fuga. Evit, astfel, un sarut. El pleaca, eu intru, si apoi doar mess. Poate o comedie care sa nu ma lase sa gandesc.
Nu vreau sa vad acest joc continuu dintre inocenta din fata cuceritorului si increderea din fata cuceritului.
...

Astazi vorbesc cu tine

In lucrurile care ma inconjoara, in oamenii pe care-i intalnesc, cunosc mereu ceva nou. Nou despre mine. Nou despre tine. Lucruri noi, persoane noi.
Cunosc barbati, intalniri, discutii, flirt. Uneori se formeaza prima cristalizare (vezi Stendhal). Urmeaza intrebari, incertitudine, poate teama, urme din prima cristalizare...Dar la a doua cristalizare nu ajung niciodata. Ceva se rupe. Undeva.
Imi spunea cineva odata ca sunt incapabila sa iubesc. Am contrazis vehement, dar imi trezise deja o indoiala.Si daca sunt incapabila sa iubesc? Si daca refuz sa vad asta, n-as putea schimba nimic. In fond, vreau sa iubesc.
Eu imi spun mereu ca nu a fost persoana potrivita. Dar cine stie? Daca persoana potrivita trece neobservata prin fata mea? Ar putea fi posibil? Sa-ti ratezi unica sansa la fericire doar din ignoranta...
Iar acum asist neputincioasa la moartea celei de a doua cristalizari inainte de a se fi format. Pot spune ca doare. Pot spune si ca e bine.Mi-am faurit o armura pe care cu greu o mai pot distruge. Desi par firava, eu stiu ca sunt puternica. Si aceasta putere si forta ce o inlantuie devin uneori greu de controlat.
Si-am sa-ti fac o marturisire.
Candva m-am asezat in fata trenului si am ramas acolo. Am sperat ca ma va ocoli si aceasta speranta mi-a intunecat vederea. Caci trenul merge intotdeauna pe linie. Eu n-am stiut sau am refuzat sa stiu. Dar el m-a lovit crunt. Si mai sunt urme.
Acum nu mai stau nici in gara, nu mai astept nici un tren, nu-mi mai iau bilet nici cu un minut inainte, ce sa mai spun de agentie... Si spun mereu ca e pierdut, ca vine altul, ca intr-o zi o sa-mi cumpar bilet. SI o sa fie la clasa I, si poate nu o sa fiu singura in el, caci nu ar merge numai pentru mine.
Adu-mi un tren, trimite-mi un bilet, ia-mi gentile si saruta-ma cu foc.
Dar ai grija ca trenul sa nu paraseasca linia, sa nu cobori cumva din el si nici sa nu mai opreasca pentru alti calatori. Imi e de ajuns sa fim doar noi doi in el.
Nu indrazni sa alegi un tren gresit.

Be your Boss!!!

Te poti considera ignorant sau puternic? Daca lucrurile nu sunt mereu cum ai vrea sa fie, si daca nu poti schimba chiar tot in jurul tau, daca poate e doar prea tarziu pentru asta, si daca uneori chiar nu mai ai ce face...te prabusesti. Trebuie sa "plangi", trebuie sa te victimizezi si sa cauti compatimire. Dar tu nu ai nevoie de asta. In sinea ta stii ca va trece si stii ca ai suficienta forta pentru a schimba pe viitor. Mai stii si ca e posibil sa nu se intample. Dar cine a murit dintr-o speranta? Daca nu avem un sens bine definit, avem o speranta bine inradacinata. Si ea iti da mereu noi si noi oportunitati poate ireale, dar care te duc undeva. Unde? Spre linistea sufleteasca. Doar ai vazut si ai facut tot ce ai putut vedea. Si daca limitarea actiunilor se datoreaza limitarii intrevederii posibilitatilor, atunci cine a gresit? Dar daca ai putea sa-ti maresti capacitatea de a vedea, ar trebui sa-ti maresti mai intai capacitatea de a visa? Cine te opreste? Glasul pe care il cunosti de-atata vreme, ideile impuse si dezvoltate de ceilalti, teama de a esua, sau doar comoditatea? Si glasul...nu te-a surprins niciodata? Nu te-a trimis cand nu te asteptai in locuri negandite?
Si daca totusi esti intr-o situatie nu tocmai grozava, faptul ca renunti la a te plange si vezi un drum nou, poate lung, dar poate si mai interesant, sa fie asta indolenta? Eu spun ca esti puternic si ca valorifici tot mai mult acel ceva ce te-a impins aici. Eu spun ca o cazatura nu te omoara, dar ca suspinul prelungit cauzat de durere te poate termina putin cate putin.

Fericiti cei ce lupta pentru ei si pentru ceilalti!!!

Cand ceva merge rau....se poate si mai rau. Si cu toata puterea pe care o avem de a fi optimisti, confruntandu-ne cu altele, si altele...in ce sa mai credem? Happiness? Unde? In noi, in jurul nostru, in ceilalti, sau pur si simplu nicaieri?
Avand un necaz in oricare activitate cotidiana sau nu, indirect, se rasfrange asupra altor aspecte ale vietii. Aspecte pe care incerci din rasputeri sa le menajezi. Dar cum sa mai faci asta, cand nu te poti menaja pe tine si nici ceea ce se intampla cu voia sau fara voia ta?... Si uite asa pierdem dublu, sau triplu, sau uneori inzecit. Sa te refaci? Stii ca poti asta. Si, doamne, de cate ori nu ai facut-o! Si de cate ori nu ai luat-o de la capat, spunand ca e un nou inceput, si ca de data asta o sa fie altfel, ca o sa fie bine... Pana cand vom mai avea puterea sa ne credem in putere? Oare vei renaste de fiecare data mai bun, mai intelept? Sau poate mai "calit", si mai rau, si mai indiferent la tot. Mai indiferent fata de tine...
Iubesti pentru o viata si uiti intr-o clipa. Sau poate iubesti pentru o clipa si n-ai sa uiti in toate zilele ce ti-au ramas. Cum sa te inalte asta?
Cum sa aduni fiecare pana, si fiecare avant de a zbura, de fiecare data, cand sunt asa imprastiate?
De am avea puterea de a schimba acel ceva care ne doare, acel ceva mai important decat tot...
Fericiti cei ce reusesc! Fericiti cei ce nu sunt nevoiti sa schimbe nimic! Fericiti cei mult prea reci pentru a simti lumea! Si fericiti cei vinovati, caci nu se mai pot incarca cu vina ce nu le apartine!!!

Alege ce iti doresti! Doreste ce iti alegi!

De cand vedem prima lumina a zilei, pana acum, si atat cat vom mai vietui in aceasta lume, am cunoscut si vom cunoaste oameni diferiti. Diferiti in comportament, in atitudine, diferiti in miscare si in simtire, diferiti in tot. De la parinti si rude, pana la amici si mai putin amici.
Desi sunt diferiti, creioneaza cateva tipuri si apoi incadreaza-i pe cei pe care-i cunosti in acestea. Totul ar fi mai simplu. Dar bagajul de cunostinte pare sa nu fie suficient, caci lumea e intr-o continua schimbare si noi suntem schimbatori. Dac-am putea fi indiferenti si reci la tot! Precum luceafarul... Numai ca el nu e om.
Ce alegem intre o persoana sincera, dar care nu ne place nicicum, orice ar face, si una mai putin sincera, dar care "doamne, ce frumos minte!"? Cand primul te loveste pe fata si stii sa te aperi, celalalt e mult mai delicat, numai ca tu nu te astepti cumva ca el sa te loveasca. Uiti de lupta, de ce ai avut in trecut, uiti de intuitie si de suspiciune. Vrei doar sa crezi ca el e asa cum il vezi, caci tare mult iti place si tare mult mai ai nevoie sa mai crezi in oameni. Daca ne-am putea departa pentru o clipa de ceea ce ni se ofera, poate am intelege. Si vrem oare sa intelegem? Din pacate, vrem sa luam lucrurile frumoase ca atare si asa ar fi si normal. Ar fi normal...dar intr-o lume normala.
Cum recunosti un mitoman? Caci nu putem vorbi de cealalata categorie. E simplu sa realizezi.
Si cum ar fi mai bine? Sa iti doresti sa cauti intelesuri, sa cunosti, sa-l vezi asa cum e el de fapt, sau pur si simplu sa admiri in nestiinta, sa te bucuri, sa te luminezi cu o lumina oarba? Si daca te-ar orbi, chiar daca n-are stralucire?
Imagineaza-ti o lume numai si numai din minciuni. Minciuni frumoase, dar care sa fie adevarul absolut in vazul tuturor. Si sa ramana asa, si nimeni sa nu vrea sa afle adevarul, caci crede ca vede adevarul..., si sa se bucure, sa traiasca, sa simta. Dar totul in minciuna pe care nu o va vedea nicicand. Sa fie asta o lume mai frumoasa, mai buna? Sau doar o lume ipocrita si ignoranta?
Incepe cu tine si fa lumea sa fie cum ti-o doresti. Indiferent ce vei alege, se va gasi cineva care sa aleaga altceva, iar lumea va ramane tot plina de complexe, si tot eterogena, si tot seaca...

Be my love!

Secolul XXI...avem impresia ca totul e schimbat. Cat ne-a schimbat pe noi? Cat a schimbat raporturile relationale? Eu femeie...tu barbat...Cine cucereste? Cine are dreptul la primul pas, la al doilea pas, la urmatorul?
Pot sa ma rup de ideile inca preconcepute si sa fac un prim pas. Pot fi privita deplasat, desi in mine totul e asa clar si simplu...e doar o invitatie la un suc. Pot sa fiu eu. Cea de zi cu zi, simpla, sincera si totodata misterioasa. Dar urmatorul pas? Ca barbat, iti este permis, ba chiar recomandat, sa cuceresti. Ca femeie, iti e refuzat acest drept. Condamnata la asteptare, sau resemnare, sau departare. Si esti legata de maini si nu poti actiona in nici un fel. Te agati de un mobil, il privesti insistent si astepti sa sune. Sau te rogi sa sune. De ce nu suna? S-o fi stricat?
E drept, noi avem de multe ori ocazia si dreptul de a refuza. Dar si barbatii refuza. Ce poti face cand iti place cineva, fara a cadea in penibil si fara a lasa impresia ca totul se invarte in jurul lui?...pentru ca nu e asa. Doar iti place.
Eu barbat...Tu femeie...

We are such bad people!!!

Uneori, cand suntem extrem de suparati, facem lucruri pe care nu le gandim, pe care in adancul fiintei noastre nu ni le dorim, lucruri pe care urmeaza sa le regretam...Apoi, cu toate gandurile care ne napustesc, nici nu mai suntem capabili de a ne da seama unde oare am gresit. Am gresit. Atat stim. Apasati de o asa tendinta generala de a-i invinui pe ceilalti, noi stim. Stim ca am gresit. Stim ca suntem responsabili. Cum oare sa mai reparam? Unele lucruri nu mai pot fi reparate. Nu exista service pentru fiecare lucru distrus. Si totusi, ne dorim sa mai schimbam ceva? Ne afundam in situatiile create de noi, de ceilalti, gandindu-ne ca asa ne-a fost dat. Faith...
Si linia dintre bine si rau e asa fina...Si notiunile de bine si rau sunt asa interpretabile. Iar situatiile ce ne pot schimba perceptiile sunt asa multe si complexe...De ce nu le-am simplifica? Cand trecem linia dintre bine si rau? Si cum oare sa alegem numai bine, pentru toata lumea, cand sunt atatea persoane implicate? Oare mai exista credinta platii cu aceeasi moneda?
Si totusi, de ce incercam sa facem distinctia intre bine si rau? Pentru ca nu putem admite ca cele doua pot coexista in acelasi suflet? Pentru ca...oricine este capabil de orice.

Un crez si nemurire

Cand totul pare sa se aseze in mintea ta si cand esti pe cale de a-ti pierde orice speranta ca lucrurile stau altfel decat incepi sa crezi...Si cand tot crezul care ti-a calauzit existenta e pe cale de a se narui...atunci apare ceva. Acel ceva care spulbera intru totul ideile nou formate. Acel ceva care da o noua viata sperantei, speranta ce renaste sub privirile tale ratacite, inlaturand parca orice incercare anterioara de a o face uitata.

Apoi intreb...am dreptul sa cred in continuare in ceea ce am crezut mereu? Oare nu e si de data asta un mod al naibii de bun de a masca realitatea? Cine face diferenta?
Pana atunci...ma afund in imensul val al crezului meu etern, asteptand parca o noua provocare, un sens care sa-mi arate "incotro"...Ma afund in inceputurile existentei tuturor lucrurilor care ma inconjoara, care ma formeaza si care ma hranesc. In fond, nu e decat o iluzie...

The Sex...The Woman...Go for it!!!

De cand ma stiu, analizez, cercetez... De cateva zile fac asta din ce in ce mai mult. Intreb, cer argumentari. Parerile sunt usor diferite. Ca mai apoi sa-mi dau seama ca...sunt mascate. Barbatii se intalnesc cu o tipa pentru sex. Poate si femeile mai fac asta...Dar in ultima vreme, sexul a devenit un scop, bine pus la punct, bine gandit si mai mult urmarit. Unde vreau sa ajung? Ca fata, el te invita acasa...Refuzi...insista. Mergi, intr-un tarziu...el asteapta mai mult, te copleseste...Accepti...nu te mai astepta la prea multe intalniri. Nici nu se mai pune in discutie dorinta lui de a te cunoaste. Nu mai e interesat. Refuzi? Dupa multe alte incercari...te trezesti cu o simpla intrebare. Si pe cat de simpla, pe atat de dura..."De ce te-ai intalnit cu mine, daca nu vroiai doar sex?" Anyway...femeile nu mai sunt privite, cunoscute, admirate...doar servesc satisfacerii nevoilor intregii omeniri.

For a little smile

Intr-o zi prietenia se intalneste cu dragostea, fiecare se prezinta. Apoi dragostea intreaba prietenia: "Daca exist eu, tu ce rost mai ai? Prietenia raspunde: "eu las un zambet acolo unde tu ai lasat o lacrima..."

Fizica cuantica...posibilităţi

Realitatea...pana si ea este relativa. Ceea ce este real pentru mine, poate sa nu fie real pentru tine...si invers. Iar daca tu poti defini realitatea, avand si argumente, bazandu-te pe ea si in tot ceea ce faci, poate primesti si un premiu pentru asta. Ce este real? Ceea ce avem sau ceea ce ne dorim? cand putem face o delimitare exacta? Si oare, cand iti doresti ceva nespus de mult, nu ajungi sa crezi ca e real? Priveste marea de posibilitati si evita sa faci delimitari care te-ar determina sa observi o singura varianta, pe care tu vei vrea sa o vezi ca fiind realitatea insasi. Priveste-te in mai multe locuri, in mai multe ipostaze, numai atunci vei putea alege corect.
Posibilitati...exploreaza-le!!!

Doar pentru inceput

Sunt multe lucruri urate in viata. Sunt multe lucruri frumoase. Ne agatam de vicii poate din lipsa acelui altceva. Sa fie dragostea un viciu? Sunt oameni dependenti de ea.
Sunt persoane speciale. Sunt si persoane comune. Ce ma face sa fiu speciala sau poate sa nu fiu? Poate inocenta necontrolata, poate zambetu-mi razlet, poate o privire indrazneata sau poate doar un vis ce-mi flutura in incruntarea-mi de a nu-l observa...Poate chiar fiecare simtamant care ma trezeste din amorteala si care ma arunca intr-un nor imens de incertitudine, de disperare, de neliniste. Si aici clachez. Urmand regula repetarii greselilor trecute, urmez acelasi tipar la nesfarsit. Pana intr-o zi. Renunt la ce e frumos, la mine, la cel de langa mine care, de altfel, m-ar lumina. Renunt la tot, dar numai la speranta idealului etern nu. Speranta ce o alimentez...Tocmai atunci cand devine real...o uit si ma vad doar pe mine si marea de oameni neputinciosi in fata lumii, si totul e concret, real, dar aceasta realitate e zbarcita, si e rece, si nepasatoare, si uituca. Caci mi-a uitat toate sperantele croite cu aceeasi sclipire, si munca, si rabdare.