...a ceea ce voi scrie peste ceva timp. Nu stiu cand. Nu stiu nici macar ce voi scrie, daca va avea vreo continuitate. Vreau sa aduc viitorul in prezent si prezentul in viitor. Si daca prima ar insemna un pas spre moarte, de ce nu ar insemna si un pas spre fericire?
Din disperarea naturii umane se desprind multe. Se nasc idei, genii, descoperiri, nebunie, moarte. Nu stiu de ce vorbesc despre moarte, dar o fac.
Toti ne-am gandit macar o data la ea. Unii au simtit ca sunt in clipa de a o cunoaste. Multi nu.
Ce gandeste un sinucigas? Si vesnica intrebare: "Cine e mai curajos? Cel care alege sa traiasca sau cel care nu?"
Viata e dura, intradevar, si un om poate batut de soarta va spune ca trebuie mult curaj sa preferi viata. Tot un om disperat va fi capabil sa aleaga exact ce nu are dreptul sa faca. Crima propriei fiinte. Dar multi ne omoram fiinta fara a se considera pacat. Multi nu mai stim cine suntem. Dar spunem ca traim... De parca nu trupul e cel care putrezeste oricum, in viata sau nu. Cum e cand iti putrezeste sufletul?
Acum am o noua idee. Cred si spun ca timpul scurs intre decizia de a-ti lua viata si actul in sine este un purgatoriu. Este o trecere aparte intre fiinta si nefiinta trupului, dar si a sufletului intre fiinta de acum si cea necunoscuta. Trebuie sa fie o stare aparte, in care toate nenorocirile pe care nu le-ai putut infrunta ti se infatiseaza, iar crima ta purifica tot. Sa fie raiul cel de pe urma? Sau din purgatoriu putem ajunge chiar in iad, dar impacati ca macar o data si mai ales in ultima clipa am facut ceva, exact ce am vrut, fara sa mai dam explicatii, fara sa mai cerem explicatii.
Este o aroganta sa crezi ca meriti viata pe care o duci sau este o aroganta sa crezi ca ai dreptul sa faci ce vrei cu viata ta, chiar sa o curmi?
No comments:
Post a Comment