Astazi vorbesc cu tine

In lucrurile care ma inconjoara, in oamenii pe care-i intalnesc, cunosc mereu ceva nou. Nou despre mine. Nou despre tine. Lucruri noi, persoane noi.
Cunosc barbati, intalniri, discutii, flirt. Uneori se formeaza prima cristalizare (vezi Stendhal). Urmeaza intrebari, incertitudine, poate teama, urme din prima cristalizare...Dar la a doua cristalizare nu ajung niciodata. Ceva se rupe. Undeva.
Imi spunea cineva odata ca sunt incapabila sa iubesc. Am contrazis vehement, dar imi trezise deja o indoiala.Si daca sunt incapabila sa iubesc? Si daca refuz sa vad asta, n-as putea schimba nimic. In fond, vreau sa iubesc.
Eu imi spun mereu ca nu a fost persoana potrivita. Dar cine stie? Daca persoana potrivita trece neobservata prin fata mea? Ar putea fi posibil? Sa-ti ratezi unica sansa la fericire doar din ignoranta...
Iar acum asist neputincioasa la moartea celei de a doua cristalizari inainte de a se fi format. Pot spune ca doare. Pot spune si ca e bine.Mi-am faurit o armura pe care cu greu o mai pot distruge. Desi par firava, eu stiu ca sunt puternica. Si aceasta putere si forta ce o inlantuie devin uneori greu de controlat.
Si-am sa-ti fac o marturisire.
Candva m-am asezat in fata trenului si am ramas acolo. Am sperat ca ma va ocoli si aceasta speranta mi-a intunecat vederea. Caci trenul merge intotdeauna pe linie. Eu n-am stiut sau am refuzat sa stiu. Dar el m-a lovit crunt. Si mai sunt urme.
Acum nu mai stau nici in gara, nu mai astept nici un tren, nu-mi mai iau bilet nici cu un minut inainte, ce sa mai spun de agentie... Si spun mereu ca e pierdut, ca vine altul, ca intr-o zi o sa-mi cumpar bilet. SI o sa fie la clasa I, si poate nu o sa fiu singura in el, caci nu ar merge numai pentru mine.
Adu-mi un tren, trimite-mi un bilet, ia-mi gentile si saruta-ma cu foc.
Dar ai grija ca trenul sa nu paraseasca linia, sa nu cobori cumva din el si nici sa nu mai opreasca pentru alti calatori. Imi e de ajuns sa fim doar noi doi in el.
Nu indrazni sa alegi un tren gresit.