O zi oarecare

Ajung acasa...cu oboseala si stresul ce de multe ori ma apasa...deschid calculatorul...incerc sa ascult o alta muzica, dar nu pot renunta la acele melodii care sunt in ton cu starea mea, pe care mi-o accentueaza, si in care ma pierd...Pe mess...aceiasi oameni, aceiasi prieteni atat de straini mie si eu...atat de straina lor. Urasc sa fiu salutata cu buzz...parca da buzna cineva in camera mea fara sa bata la usa...si da buzna zgomotos. Uneori le raspund ca si cum ar fi batut la usa...alteori nu sunt. M-am plictisit de jucat backgammon si solitaire. Nu uit sa citesc horoscopul pentru a doua zi...pe trei situri diferite...predictii diferite. Oricum dupa nici cinci minute uit...ca prea se contrazic. Uneori sunt prea dura cu mine si cer mai mult decat as putea sa-mi ofer...dar eu vad in asta ambitie, sau provocare, sau...orice imi suna bine. Uneori depun eforturi pentru a fi singura intr-o camera plina, ce se tot umple cu straini pe care ii cunosc de ceva vreme. Se apropie sarbatorile..Vroiam sa scriu ca pentru mine nu reprezinta nimic, dar pe naiba...reprezinta momente de ganduri desarte si evadare din atmosfera de exaltare pe care si-o impun si ti-o impun cu totii. Sunt zile oarecare pana la urma. Chiar nu vad de ce trebuie sa cautam motive de bucurie in niste zile, cand de fapt ar trebui sa cautam in noi. Ma rog...acolo unde se pot gasi motive de bucurie. Stiu ce mi-as dori sa fac de sarbatori...sa plec singura undeva departe, fara telefon sau internet, deconectata total. Intre straini...care sa nu ma observe, deci sa nu ma judece...ca vezi, doar sunt singura acolo de sarbatori. Daca ma gandesc mai bine...voi deschide calculatorul, voi asculta aceeasi muzica, voi juca ceva backgammon si solitaire...si, cu putin noroc, ma voi uita la vreun episod nou din Lost sau din Desperate Housewives.

Incredere vs. Minciuna

Incep prin a crede. Cred in oameni. Si mai cred in dragoste. Si oamenii si dragostea sunt de nepatruns in totalitate, sunt complexe, sunt fascinante, sunt dorite. Si oamenii si dragostea te pot rani doar cu un fior al miscarilor scapate de sub controlul pe care toti ni-l dorim. Incep prin a crede in oameni, caci in ei sta toata puterea de a schimba ceea ce isi doresc, in ei se naste sentimentul de dragoste fireasca si sincera si tot in ei se naste ura crescanda din doar cateva farame de urat. Cred in oameni pentru ca ii iubesc si pentru ca ma tem de ei. Si ma intrebi cum pot iubi ceva de care ma tem. Acel ceva ma face puternica, imi da forta de a schimba ceea ce altii au lasat in culori inchise, imi da forta de a finaliza ceea ce altii doar au inceput si au renuntat. In oameni se afla tot... puterea si slabiciunea, dragostea si ura, minciuna si realitatea, viata si moartea, zambetul si plansul... In oameni se afla toate extremele si tot ce sta cuprins intre acestea. Incep prin a crede in dragoste, caci din ea ne nastem si tot cu ea ne imbratiseaza ultimul suflu ce finalizeaza existenta. Mareata si complexa, de neatins pentru multi si visata poate de toti, ea ne cuprinde cu fiecare zambet ce ne rasare pe buze, si se afla in fiecare imbujorare din cele mai emotionante momente. In fiecare clipa cand plangem, refuzam iubirea, iar asta o face tot mai simtita si reala... Termin prin a crede in minciuna si prin a o indeparta. De ea ne lovim de fiecare cand cunoastem o persoana, pentru ca toti suntem ascunsi si plini de frica. Si toti refuzam ca ceilalti sa cunoasca ceva ce noi am facut si de care ne e rusine. Si toti ne folosim de minciuna pentru a castiga ceea ce nu ni se cuvine. Termin prin a spune ca cel mai mult detest minciuna. Minciuna intentionata, dar si pe cea de care poate chiar avem nevoie pentru a nu rani. Uneori mintim din dragoste. Ce e mai dur...din dragoste pentru propriul ego. Termin prin a spune ca cel mai mult cred in ce am spus la inceputul acestui post....cred in oameni.

Dedicatie unui prieten

Incerc sa transmit ceva oricui poate percepe... Cum spunea un prieten in seara asta...cuvintele sunt doar o masca. Ele nu exprima lucrurile pe care vrem sa le transmitem intocmai. Acum fac exact ce facem toti. Transmit un mesaj prin intermediul vesnicelor goale cuvinte, incercand sa exprim un sentiment, o idee, un gand... si straduindu-ma sa nu-l alterez in lunga cale spre finalitate. Suntem obositi, crezand uneori ca ceea ce se intampla e prea mult. Ne-a gasit poate intr-o pasa proasta. Si oboseala noastra o directionam spre ceilalti, incarcandu-i de o vina ce nu le apartine. Sunt ei obositori sau doar noi suntem obositi? Daca m-a suparat ceva putin mai devreme, cel care interactioneaza apoi cu mine devine iritant, purtator de cuvinte neintelese si fara de sens, purtator de oboseala. Pai crede-ma ca iar ajungem la relativitate. Si crede-ma ca cel din urma nu se face vinovat pentru ceea ce se intampla in afara lui. Nu se face vinovat nici pentru starea ce ti-o creeaza prin actiunile sale facute cu buna stiinta, caci tu capeti acea stare datorita tie si neputintei de a detine controlul asupra ta. Nu te invinui pe tine. Suntem oameni si fascinatia consta tocmai in faptul ca putem dobandi toate starile posibile, in momente diferite. Te-ai putea invinovati doar pentru ca esti influentabil si nu stiu exact in ce masura, dar si acest lucru este benefic de multe ori. Nu ma invinovati...

Fericire vs. orice altceva

Observ cum posturile mele exprima o mare tristete, durere, poate depresie, sau poate indiferenta. Tu vei spune doar ca e pesimism. Nici acum nu pot spune ca zambesc. Nu pot spune ca sunt suparata, sau deprimata si nici pesimista. Sunt bine. Doar ca nu se poate citi asta prea mult. Poate am uitat sa-mi exprim incantarea. Fata mea nu infatiseaza o grimasa, poate un suras. Uneori mai sters, alteori pronuntat. Poate fi pronuntat dar eu sa nu rad de fapt. Nu ma astept sa intelegi. Pana la urma eu sunt prima care nu intelege...Eu sunt nemultumita de infatisarea unei stari ireale si urate. Sa nu vorbim acum de eforturile pe care le-as putea depune pentru a schimba ceva. Esti cu adevarat fericit cand te simti asa sau cand o arati?... Esti cu adevarat fericit cand le imbini? Eu sunt multumita. Nu stiu daca pot spune fericita. Inca nu inteleg sensul deplin si prefer sa nu-l folosesc. Si nu vreau sa-mi pierd multumirea si acel suras ascuns tot incercand sa manifest ceva ce nu se arata de la sine. Imi faci o poza, iar expresia-mi poate spune multe. Crezi ca vezi mereu ce trebuie vazut?
Si nu stiu cum se face, dar scriu numai cand sunt abatuta... Si nu pentru ca in alte conditii n-as avea nimic de spus... Doar te uit

Mere din belsug...pentru privitori?

Ma trezesc dimineata in acelasi ritual. Nu m-a plictisit pana acum. N-o sa ma plictiseasca nici de acum incolo. O sa vina o zi in care timpul n-o sa ma mai lase sa-mi invalui gandurile in mirosul matinal de coffee. Departe de mine acea zi... imi place sa cred.
Si acea ora numai a mea, citind stirile zilnice, verificand e-mail-ul, zambind larg unui prieten pe mess, savurand cafeaua ce nu vreau sa se termine...lasa timp gandurilor sa se plimbe. Nimic rau in asta. Numai ca acele ganduri...nu sunt neaparat si luminoase. Oare de ce ma invalui singura in ceea ce nu-mi place? Ai putea spune ca e o doza considerabila de paranoia, alteori de masochism sau...nu stiu.
E doar intuitie. O am din belsug. Si mai e experienta ghinionului ce ma inconjoara in orice imi doresc mai aprins.
Caci daca vreau un mar, ajung la pomul plin de mere. Le admir, intind mana si...nu ajung. Sunt prea mica.
Si daca sunt intr-o livada, merg la un alt pom. Si iar, si iar....Pana culeg marul care s-a lasat repezit in palma mea... Ghinion! E stricat. Sa il pastrez? Sa-l curat? Sa-l arunc? E marul pe care am reusit sa-l culeg, totusi... Dar va da roade el vreodata?
M-ar fi multumit mai mult daca n-as fi putut patrunde in livada? N-as fi stiut ce fel sunt merele de aproape, inrosite de soare, batute de ploaie si culese de cei harnici, sau ambitiosi, sau norocosi...

Beyond Flesh And Blood

Auzisem la cineva odata cum ca - scuza-mi exprimarea - "sotul si sotia sunt doar rude de...cur". Atunci m-a surprins intr-un mod nu tocmai placut. Acum cred ca e total eronat.
Cei mai multi dintre noi, daca nu chiar toti considera ca legatura de sange e cea mai importanta. Poate au dreptate. Dar strict in aceasta lume. Oare nu auzim de atatea ori cum ca viata de dupa, daca intr-adevar exista, este cea reala si cu adevarat importanta? Si oare dupa moarte nu sufletul este cel care-si continua existenta?
Stabilim de la bun inceput ca exista legaturi de sange si legaturi de suflet. Uneori se suprapun, dar de multe ori nu. Vorbesc de legaturi profunde. Si mai stabilim ca exista continuitatea sufletului de dupa moartea trupului. Ipotetic.
Pentru o sora, un frate sau un parinte simtim mai mult datorita unei obligatii induse. Iar traiul in familie nu e neaparat cel mai fericit sau la un nivel profund. Si nu se creeaza neaparat o legatura spirituala. Doar suntem nevoiti sa convietuim o buna parte din viata.
Cei care au norocul sa-si cunoasca sufletul pereche (nu am auzit de trupul pereche nicicand) creeaza o legatura puternica la nivel afectiv, spiritual. Oare dupa moarte nu tocmai aceasta legatura va continua sa infloreasca?
Vreau sa mai evidentiez un aspect. Este clar ca moartea inseamna moartea trupului, iar sufletul va trece intr-o noua existenta. Si rudele de sange care nu au ajuns la o cunoastere profunda reciproca...cum se vor recunoaste in acea existenta? Caci nu va mai fi trupul ca punct de reper. Pe cand legatura de suflet va permite recunoasterea si continuarea a ceea ce au inceput aici.
Si ma intreb daca nu cumva cei care nu si-au gasit perechea, oare nu o vor gasi dupa dupa viata terestra? Pentru ca in noua existenta nu vor mai fi nici placuta infatisare a trupului, nici banii, nici familia si nici alti factori care impiedica nasterea iubirii. Doar sufletul, ce va lua forma cunostintelor si experientelor acumulate aici, a personalitatii, caracterului si a posibilitatii sale de a simti.
Sotul si sotia sunt ingropati impreuna. Tocmai pentru ca se considera ca ei vor continua sa traiasca impreuna. Dar cred ca acest aspect este posibil doar daca ei au ajuns la o legatura profunda si sincera.
Ma intreb ce se intampla cu sufletele pline de ura, rea-vointa si mult negativism. Vor hoinari in singuratate, indepartati de celelalte suflete?

Ce se intampla cu sufletele nou-nascutilor care mor? Pentru ca ei...nu au nici o legatura creata, nici maturitatea spirituala. Vazusem candva cateva secvente dintr-un film in care copiii pana la o varsta de 1, 2, 3 ani pot gandi, simti, actiona la nivel spiritual inalt, trupul fiind cel care infraneaza activitatile. Si asta datorita experientelor dintr-o viata anterioara. Apoi se produce brusc stergerea din memorie a tot si inceperea unei noi vieti. Dar pentru a fi de acord cu asta ar trebui sa credem in reincarnare.
Si referitor la post-ul anterior...Da! Ne nastem singuri, traim singuri...pana la cunoastearea sufletului ce ne tot inalta.

Maybe I'm crazy...

I remember when I lost my mind...
Ce nu-mi pot aminti este cum as putea sa o recapat. Pana atunci imi dezlantui nebunia de a gandi la lucruri greu de inteles sau...de a nu gandi. Ma bucur de lucruri la care acum ceva vreme nici nu as fi visat. Sunt superficiale.
Dar cum altfel sa-mi definesc nebunia?
I remember when I lost my mind...
Dar nu-mi mai amintesc cum s-a intamplat. Cred ca un dram de plictiseala crescanda mi-a oferit nebunia. Cand nici vizionarea unui film nu ma mai incanta, nici discutiile pe mess nu-mi mai trezesc interesul...Cand si vremea a inceput sa se joace. Si cand doar radio-ul se mai face auzit... Ce mizerie!
Vad un nou curent la vesnicii mei prieteni pe mess...Cum ca ne nastem singuri, traim singuri si murim singuri. Contrazice titlul unui episod din LOST - "Live together, Die alone!". Doar partial. Adevarul e...pe undeva pe la mijloc. Pentru ca nu avem timp si nici posibilitatea de a descoperi tot. Mai sunt si oameni fericiti.
Nu ne nastem singuri, caci mai e pe acolo un medic si vreo asistenta. Plus parintii pentru care traim o buna parte din viata. Caci daca s-au iubit, noi am aparut, le datoram viata. De parca ar fi si ceva de datorat. Nu ne nastem in Heaven.
Dar dupa ce sfarsim si sa mai traim pentru parinti...Ne chinuim sa ne gasim un rost. Pana una alta procream si noi si traim pentru copii. Eventual pentru partener, ca sa nu ajungem si in divort, ca te pune societatea la zid. Wow! Cam multe de comentat.
Si totusi viata e unica. Pana la urma ar cam fi normal sa ne-o traim dupa bunul plac si...singuri. Dar faptul ca suntem fiinte sociabile (mai mult sau mai putin) si inca de mici ni se impregneaza ideea traiului in societate, tanjim dupa afectiune, suport moral, dragoste si...viata altora. Ideea de a detine controlul ne impinge spre a controla vietile altora. Celor apropiati. Probabil de aici se naste tendinta de a schimba persoana de langa, exceptand faptul ca saracul are si el aceeasi viata unica si amarata ca si tine.
Avem nevoie de altii? Poate ar fi momentul sa incetam a ne mai plange ca suntem singuri.
Poate ca nu stiu ce spun/scriu acum.
Maybe I'm crazy...

Furia

Dupa atata gol si nelinistea pe care o lasa, mai rasare cate ceva cu intentia de a-l umple. Dar nu l-ar umple, ci doar l-ar urati. Ca un mozaic incomplet. Mai mult...ar fi doar o piesa infima. Ramane doar intentia.
Si ai putea crede ca acea piesa s-ar mari. S-ar tot mari cu trecerea timpului. Te-ai insela. Caci n-ar face decat sa mareasca tot golul infipt prea bine acolo unde este. Ar lovi in colturi si ar mari marginile.
Elimini tot. Nu mai accepti nici bucatele, nici visuri, nici urma de zambet.
Te umpli cu o furie imensa, indreptata undeva, dar pe care nu ai cum sa o alungi. Si creste. Tot creste... Faci eforturi pentru a nu simti ura. Si prea mult iti doresti sa reusesti. Dar oare toata furia crescanda nu s-ar transforma in ura?
De unde sa mai stii tu? Nu mai ai intrebari. Cum ai putea sa ai raspunsuri?
Si simti cum inima iti pulseaza fiecare firicel de sange, cum pieptu-ti e incordat, ca si cum ar fi zdrobit, picioarele-ti nemiscate, si mintea mult prea obosita pentru a gandi.
Ma las dominata. De furie. E prima oara. Nu mai am chef sa lupt. Stiu unde m-a dus impacarea. La fel si speranta. Sa vad unde ma va duce furia.
Imbratisand-o...ma voi descoperi.

"Unde a disparut femeia?"

E inca prea dimineata. Savurez o caffee, ca in fiecare zi, la care se adauga netul mereu surprinzator.
Imi verific mailul. Aceleasi newslettere. Sterg cateva. Unul imi atrage atentia. Yuppy...n-am mai intrat demult.
Citesc articolul si n-as putea spune ca nu sunt de acord. Numai ca...un barbat scrie despre prezenta feminina sau mai putin feminina din zilele noastre. O fi avand el dreptate, dar oare acea femeie de care vorbeste nu a cunoscut transformarea tocmai datorita barbatului (si el) de azi?
E adevarat, s-a ajuns la extrem. E greu sa controlezi situatiile, cand totul se scurge mult prea repede si poate nonconformist, dar femeia a invatat ca, pentru a atrage, trebuie sa fie sigura pe ea sau cel putin sa para. Si aceasta siguranta de sine, inteleasa gresit, a condus la etalarea acelor fite de care se tot vorbeste. A mai invatat ca trebuie sa fie frumoasa si, astfel, ajunge la exagerare cu prea multe farduri. Tot ea stie ca trebuie sa fie atragatoare si, pentru rezultate sigure si mai ales imediate, nu mai recurge la un decolte discret, ci la un mini prea putin vizibil si alte bucatele de material.
Pai oare nu asta si-a dorit barbatul intotdeauna? Ca daca nu are fite, e naiva... Ca daca nu se machiaza, nu e la moda... Ca daca nu poarta mini, o fi prea greu de dus in pat. De cand isi doreste barbatul "actualizat" o relatie?
...

Tot mai departe

Departe de mine gandul de a marturisi ceva...Ceva ce am uitat. Departe de mine gandul de a uita ce iti marturisesc acum si oricand. Departe de mine gandul de a uita amintirile ce se inlantuie in jurul meu, in mine, in ochii gandurilor mele. Departe de mine tot ce nu am inteles nicicand, iluzia de a le fi inteles. Departe de mine sufletul curat pangarit de soaptele tale, lovit de ideile tale perpetue, alinat de recele-ti suras din colt in colt. Departe de mine zambetul tradator si toate panzele ce le creeaza. Departe de tine gandul meu. Departe de tine simitirea-mi ce se inalta, si coboara, si se tot inalta. Mult prea indepartata. Departe de tine firele de praf ce se aduna si nu poti sa le spulberi. Aproape de mine sunt eu.

Mereu la prima intalnire

Mereu prima intalnire. Mereu aceleasi discutii de inceput, doar alti parteneri de discutii. Si privesti pe cel din fata ta fara a sti ce sa mai spui. Prea multe prime intalniri!
Ai invatat ca e mai bine sa nu spui prea multe despre tine. Si e grozav ca reusesti. Si te trezesti intr-o discutie lunga si al naibii de plictisitoare despre fostele sale relatii, despre ascensiunea sa fastuoasa de la liceu la facultate sustinuta cu entuziasm de ai sai parinti, cum ca dupa ce va termina studiile mama si tata ii va oferi o casa,
o masina, o afacere... Si te mai incanta cu cate un compliment cam dulce si cam ipocrit. Dar dupa el, acesta da bine.
Mai tarziu esti rugata sa povestesti despre tine. Ce ai putea sa spui? Tot relatii? Tot facultate? Tot mama si tata? Caci intrebarea lui nu e deloc clara. Dar tu te sustragi discret spunand ca ai putea spune foarte multe despre tine, nu stii ce l-ar interesa. El e cam debusolat. Mai simplu e sa inceapa sa vorbeasca tot el :)
Si daca nu vorbesti despre ce am scris mai sus, incepi sa comentezi muzica, artistii, filmele, putina barfa si cam asta e tot.
Cand parca ai gasit pe cineva cu care sa vorbesti si despre lucruri profunde, interesante, subiectele sunt prea sensibile si discutia poate degenera de la contrazicere la cearta. Si se cam duce prima intalnire. Se duc si celelalte, ca doar nu ai fost de acord cu el.
Si mergi la prima intalnire. Iar si iar. Pana ajungi sa nu mai stii cine esti de fapt.

Trandafirii de dimineata

E aproape 10:00. Aud, ca prin vis, Jokero. Nu e un vis. Doar telefonul care suna zgomotos. Mainile grabite il gasesc, in sfarsit. Ochii imi sunt inca inchisi. Cineva isi anunta vizita matinala. Nu pot sa refuz. Nu stiu daca as fi vrut sa refuz.
Stiu ca mai am vreo 10 minute pana sa ajunga, deci repede la baie. Apa inca rece reuseste sa ma trezeasca. Se pare ca a ajuns mai repede sau eu m-am miscat prea incet.
Mmmm...trandafirii rosii imi lumineaza fata. Se poate citi nedumerirea. Am reusit, totusi, sa spun un merci. A parut asa sec. Eu stiu ca nu era asa.
Cateva ore de discutii, amintiri ce nu mai trebuie rascolite, un masaj prelung la talpi, o cola si multe tigari... Frumoasa dimineata! Sunt totusi cateva ore in care incerc sa deslusesc vreun inteles. Nu inteleg nimic. Poate ca nici nu trebuie. Se nasc noi intrebari. Imi dau seama ca e mai bine sa nu raspund.
O relatie mult prea lunga, cu mult prea multe pauze, care s-a terminat mult prea tarziu. O relatie care si-a lasat amprenta puternic si vad asta in fiecare clipa. Dar ma stapanesc. Se pare ca autocontrolul si-a gasit locul lui.
Trece si vizita. Si daca tot nu mai vreau sa raspund, imi spun ca meritam acele flori. Da, le merit!
Parca totusi nu ma pot bucura de ele. Zambesc, dar sters. Le privesc si se ofilesc mult prea timpuriu. Ca de fiecare data.

Alergand tot inapoi...daca altfel nu se poate...

Cunosc si inca ma mai minunez.
Tot nu pot intelege cum unii oameni refuza sa-si asume responsabilitatea propriilor fapte, propriilor cuvinte rostite sau nerostite. Cand te astepti ca totul sa fie bine si frumos, vine un nenorocit si-ti aminteste, prin lipsa oricarui cuvant, ca totul era in mintea ta. Ai fi tu nebuna, dar parca tot meritai un raspuns, sa nu-i spunem explicatie. Si iti dai seama ca nu ai facut nimic rau, poate doar tie, ca ai indraznit sa lansezi o invitatie sub soare undeva, dar nu ai fost refuzata. Invitatia ta nu a fost nici acceptata. A ramas in aer, pe acolo, adresata nimanui. Da...nimanui. Unui baiat oarecare cu pretentii de barbat, care se crede un cuceritor, cand e, de fapt, un simplu cucerit, care , fiind prea rasfatat, a invatat ca ignoranta poate inlocui orice cuvant.
Sa-ti fie frica sa vorbesti. Destul de nepotrivit intr-o lume cu pretentii de democratie.
De ce sa ne mai ascundem, sa ne tot eschivam, cand putem doar vorbi. Ar fi asa simplu!

...continuare...

...a ceea ce voi scrie peste ceva timp. Nu stiu cand. Nu stiu nici macar ce voi scrie, daca va avea vreo continuitate. Vreau sa aduc viitorul in prezent si prezentul in viitor. Si daca prima ar insemna un pas spre moarte, de ce nu ar insemna si un pas spre fericire?
Din disperarea naturii umane se desprind multe. Se nasc idei, genii, descoperiri, nebunie, moarte. Nu stiu de ce vorbesc despre moarte, dar o fac.
Toti ne-am gandit macar o data la ea. Unii au simtit ca sunt in clipa de a o cunoaste. Multi nu.
Ce gandeste un sinucigas? Si vesnica intrebare: "Cine e mai curajos? Cel care alege sa traiasca sau cel care nu?"
Viata e dura, intradevar, si un om poate batut de soarta va spune ca trebuie mult curaj sa preferi viata. Tot un om disperat va fi capabil sa aleaga exact ce nu are dreptul sa faca. Crima propriei fiinte. Dar multi ne omoram fiinta fara a se considera pacat. Multi nu mai stim cine suntem. Dar spunem ca traim... De parca nu trupul e cel care putrezeste oricum, in viata sau nu. Cum e cand iti putrezeste sufletul?
Acum am o noua idee. Cred si spun ca timpul scurs intre decizia de a-ti lua viata si actul in sine este un purgatoriu. Este o trecere aparte intre fiinta si nefiinta trupului, dar si a sufletului intre fiinta de acum si cea necunoscuta. Trebuie sa fie o stare aparte, in care toate nenorocirile pe care nu le-ai putut infrunta ti se infatiseaza, iar crima ta purifica tot. Sa fie raiul cel de pe urma? Sau din purgatoriu putem ajunge chiar in iad, dar impacati ca macar o data si mai ales in ultima clipa am facut ceva, exact ce am vrut, fara sa mai dam explicatii, fara sa mai cerem explicatii.
Este o aroganta sa crezi ca meriti viata pe care o duci sau este o aroganta sa crezi ca ai dreptul sa faci ce vrei cu viata ta, chiar sa o curmi?

Despre nimic

Savurez o tigara, doua, trei... Sufletul mi-e exaltat, sensibilitatea intetita...
Citesc o simpla carte profunda..."Daspre dragoste". Ma regasesc, renasc, simt. Si totul in extremitatea superioara a simtirii. Imi rascoleste fiecare farama a gandirii, a tot ce am fost, a tot ce sunt. Patrund grabit intr-o stare mult indepartata de posibilitatea omului de azi.
Apartin unei alte epoci, unei alte vieti, si sufletul mi-e prieten.
De ma va parasi, ma voi pierde. Toata existenta mea apartine sensibilitatii sale. Ma stapaneste, ma indruma, ma doboara si ma ridica, ma poarta in sfere doar intuite de tine.
Doamne, sunt extrordinara! Si mi-e teama a ma pierde in lumea asta meschina. Nu vreau sa-mi iau zborul. Voi cauta inca o oaza de incantare, de liniste, dorinta si pasiune, insufletire. De vor fi croite doar de mine, mi-e teama sa nu fie false...
Dar ce placere e abandonul!!!

M-am hotarat sa devin prost!!!

Comentariul nu-mi apartine, dar in mod sigur voi citi cartea. Si voi reveni cu impresii dupa lectura :)
Sa devii ceva mai prost poate fi o idee inteligenta. Sa gandesti mult este, in lumea de azi, un handicap ca oricare altul. Cel putin asa crede Antoine, un tanar de 25 de ani, care sufera de boala ganditului si se simte foarte batran.
Drept urmare, isi pune toata inteligenta la bataie ca sa intre si el in categoria reconfortanta a imbecililor fericiti. Intr-o actiune alerta, plina de surprize, veti afla cate neajunsuri aduce inteligenta, la ce e buna prostia si, mai ales, cum poti s-o dobandesti. Cartea ofera satisfactii intelectuale atat oamenilor inteligenti, cat si fericitilor carora experimentul lui Antoine le-a reusit deja.

Jurnalul unui cuceritor. Jurnalul unui cucerit

Poate mi-ai putea completa stangacia cu care am scris ceva uneori suficient de strain. Dar cand nu am cunostinta de toate, imi pot lasa imaginatia sa se joace. Si ce placut e sa te lasi prada imaginatiei!
Un cuceritor poti fi tu. La fel pot fi si eu. Sau poate fiecare este un cuceritor, la fel si cucerit. Trebuie doar sa-si dea seama de asta, sa exploreze si sa dezvolte aceasta abilitate innascuta.
Privesc in urma, privesc inainte... Mai greu e sa privesc aici. Dar ma straduiesc.
Privesc un buzz pe mess. Dar nu. Sunt busy si refuz sa spun un hi. Suna telefonul. Numarul imi e cunoscut. Nu stiu ce anume ma impinge, dar raspund. O convorbire scurta, fara finalitate. Doar o amanare scapata cu tact. El...nu cred ca intelege. Dar eu sunt libera si el nu-mi poate cere socoteala. El crede ca asta se va schimba intr-o zi. Dar eu stiu.
Gandurile-mi sunt departe. Ma uit la telefon continuu. Stiu ca nu va suna acel ringtone. Iau telefonul si sun eu. O voce placuta, calda...Vocea ta. Aud si eu un poate pe care l-am rostit acum cateva minute. Eu stiu ca va fi da sau imi doresc asta. Dar ma intreb de ce "da"? De ce "poate"?
Si crezi ca-mi pasa? Furata de senzatia momentului, nu-mi pasa. Dar cand senzatia apune...
Prizoniera a propriilor ganduri, incerc toate portitele. Poate mai e una deschisa.
Dar acum trupul imi e ocupat. Atatea haine si atatea farduri...Ma decid. O seara placuta, incarcata cu zambet, cu priviri, cu ganduri obraznice. O fata intr-o alta lume. Lumea mea cea noua.
Un sarut prelung, ce coboara si urca deasupra aceluiasi tremur. Abandonez cautarea unei iesiri. E bine aici.
E devreme. Tu ai un alt program. Cu aceeasi neindrazneala de a intreba, eu plec. Si ma scufund in ganduri. Aceleasi ganduri. Putina ceata. Dar ploaia repezita curata totul.
Si retusez machiajul, si sun stapanul buzz-ului de mai devreme, si un alt suc... Eu il stiu de amic. Si eu mai stiu ca el ma stie altfel. Dar viata e ilara si jucausa. Iar eu imi desfasor gesturile ca si cuceritorul meu. Am invatat de la cei mai buni. Nu sunt o cuceritoare cu cei mai buni.
Trece si sucul. In drum spre casa imi arunc privirile peste toate terasele inca deschise. Partenerul meu de suc murmura ceva, dar nu aud. Simulez doar.
Inainte sa intru imi scapa un zambet in fuga. Evit, astfel, un sarut. El pleaca, eu intru, si apoi doar mess. Poate o comedie care sa nu ma lase sa gandesc.
Nu vreau sa vad acest joc continuu dintre inocenta din fata cuceritorului si increderea din fata cuceritului.
...

Astazi vorbesc cu tine

In lucrurile care ma inconjoara, in oamenii pe care-i intalnesc, cunosc mereu ceva nou. Nou despre mine. Nou despre tine. Lucruri noi, persoane noi.
Cunosc barbati, intalniri, discutii, flirt. Uneori se formeaza prima cristalizare (vezi Stendhal). Urmeaza intrebari, incertitudine, poate teama, urme din prima cristalizare...Dar la a doua cristalizare nu ajung niciodata. Ceva se rupe. Undeva.
Imi spunea cineva odata ca sunt incapabila sa iubesc. Am contrazis vehement, dar imi trezise deja o indoiala.Si daca sunt incapabila sa iubesc? Si daca refuz sa vad asta, n-as putea schimba nimic. In fond, vreau sa iubesc.
Eu imi spun mereu ca nu a fost persoana potrivita. Dar cine stie? Daca persoana potrivita trece neobservata prin fata mea? Ar putea fi posibil? Sa-ti ratezi unica sansa la fericire doar din ignoranta...
Iar acum asist neputincioasa la moartea celei de a doua cristalizari inainte de a se fi format. Pot spune ca doare. Pot spune si ca e bine.Mi-am faurit o armura pe care cu greu o mai pot distruge. Desi par firava, eu stiu ca sunt puternica. Si aceasta putere si forta ce o inlantuie devin uneori greu de controlat.
Si-am sa-ti fac o marturisire.
Candva m-am asezat in fata trenului si am ramas acolo. Am sperat ca ma va ocoli si aceasta speranta mi-a intunecat vederea. Caci trenul merge intotdeauna pe linie. Eu n-am stiut sau am refuzat sa stiu. Dar el m-a lovit crunt. Si mai sunt urme.
Acum nu mai stau nici in gara, nu mai astept nici un tren, nu-mi mai iau bilet nici cu un minut inainte, ce sa mai spun de agentie... Si spun mereu ca e pierdut, ca vine altul, ca intr-o zi o sa-mi cumpar bilet. SI o sa fie la clasa I, si poate nu o sa fiu singura in el, caci nu ar merge numai pentru mine.
Adu-mi un tren, trimite-mi un bilet, ia-mi gentile si saruta-ma cu foc.
Dar ai grija ca trenul sa nu paraseasca linia, sa nu cobori cumva din el si nici sa nu mai opreasca pentru alti calatori. Imi e de ajuns sa fim doar noi doi in el.
Nu indrazni sa alegi un tren gresit.

Be your Boss!!!

Te poti considera ignorant sau puternic? Daca lucrurile nu sunt mereu cum ai vrea sa fie, si daca nu poti schimba chiar tot in jurul tau, daca poate e doar prea tarziu pentru asta, si daca uneori chiar nu mai ai ce face...te prabusesti. Trebuie sa "plangi", trebuie sa te victimizezi si sa cauti compatimire. Dar tu nu ai nevoie de asta. In sinea ta stii ca va trece si stii ca ai suficienta forta pentru a schimba pe viitor. Mai stii si ca e posibil sa nu se intample. Dar cine a murit dintr-o speranta? Daca nu avem un sens bine definit, avem o speranta bine inradacinata. Si ea iti da mereu noi si noi oportunitati poate ireale, dar care te duc undeva. Unde? Spre linistea sufleteasca. Doar ai vazut si ai facut tot ce ai putut vedea. Si daca limitarea actiunilor se datoreaza limitarii intrevederii posibilitatilor, atunci cine a gresit? Dar daca ai putea sa-ti maresti capacitatea de a vedea, ar trebui sa-ti maresti mai intai capacitatea de a visa? Cine te opreste? Glasul pe care il cunosti de-atata vreme, ideile impuse si dezvoltate de ceilalti, teama de a esua, sau doar comoditatea? Si glasul...nu te-a surprins niciodata? Nu te-a trimis cand nu te asteptai in locuri negandite?
Si daca totusi esti intr-o situatie nu tocmai grozava, faptul ca renunti la a te plange si vezi un drum nou, poate lung, dar poate si mai interesant, sa fie asta indolenta? Eu spun ca esti puternic si ca valorifici tot mai mult acel ceva ce te-a impins aici. Eu spun ca o cazatura nu te omoara, dar ca suspinul prelungit cauzat de durere te poate termina putin cate putin.

Fericiti cei ce lupta pentru ei si pentru ceilalti!!!

Cand ceva merge rau....se poate si mai rau. Si cu toata puterea pe care o avem de a fi optimisti, confruntandu-ne cu altele, si altele...in ce sa mai credem? Happiness? Unde? In noi, in jurul nostru, in ceilalti, sau pur si simplu nicaieri?
Avand un necaz in oricare activitate cotidiana sau nu, indirect, se rasfrange asupra altor aspecte ale vietii. Aspecte pe care incerci din rasputeri sa le menajezi. Dar cum sa mai faci asta, cand nu te poti menaja pe tine si nici ceea ce se intampla cu voia sau fara voia ta?... Si uite asa pierdem dublu, sau triplu, sau uneori inzecit. Sa te refaci? Stii ca poti asta. Si, doamne, de cate ori nu ai facut-o! Si de cate ori nu ai luat-o de la capat, spunand ca e un nou inceput, si ca de data asta o sa fie altfel, ca o sa fie bine... Pana cand vom mai avea puterea sa ne credem in putere? Oare vei renaste de fiecare data mai bun, mai intelept? Sau poate mai "calit", si mai rau, si mai indiferent la tot. Mai indiferent fata de tine...
Iubesti pentru o viata si uiti intr-o clipa. Sau poate iubesti pentru o clipa si n-ai sa uiti in toate zilele ce ti-au ramas. Cum sa te inalte asta?
Cum sa aduni fiecare pana, si fiecare avant de a zbura, de fiecare data, cand sunt asa imprastiate?
De am avea puterea de a schimba acel ceva care ne doare, acel ceva mai important decat tot...
Fericiti cei ce reusesc! Fericiti cei ce nu sunt nevoiti sa schimbe nimic! Fericiti cei mult prea reci pentru a simti lumea! Si fericiti cei vinovati, caci nu se mai pot incarca cu vina ce nu le apartine!!!

Alege ce iti doresti! Doreste ce iti alegi!

De cand vedem prima lumina a zilei, pana acum, si atat cat vom mai vietui in aceasta lume, am cunoscut si vom cunoaste oameni diferiti. Diferiti in comportament, in atitudine, diferiti in miscare si in simtire, diferiti in tot. De la parinti si rude, pana la amici si mai putin amici.
Desi sunt diferiti, creioneaza cateva tipuri si apoi incadreaza-i pe cei pe care-i cunosti in acestea. Totul ar fi mai simplu. Dar bagajul de cunostinte pare sa nu fie suficient, caci lumea e intr-o continua schimbare si noi suntem schimbatori. Dac-am putea fi indiferenti si reci la tot! Precum luceafarul... Numai ca el nu e om.
Ce alegem intre o persoana sincera, dar care nu ne place nicicum, orice ar face, si una mai putin sincera, dar care "doamne, ce frumos minte!"? Cand primul te loveste pe fata si stii sa te aperi, celalalt e mult mai delicat, numai ca tu nu te astepti cumva ca el sa te loveasca. Uiti de lupta, de ce ai avut in trecut, uiti de intuitie si de suspiciune. Vrei doar sa crezi ca el e asa cum il vezi, caci tare mult iti place si tare mult mai ai nevoie sa mai crezi in oameni. Daca ne-am putea departa pentru o clipa de ceea ce ni se ofera, poate am intelege. Si vrem oare sa intelegem? Din pacate, vrem sa luam lucrurile frumoase ca atare si asa ar fi si normal. Ar fi normal...dar intr-o lume normala.
Cum recunosti un mitoman? Caci nu putem vorbi de cealalata categorie. E simplu sa realizezi.
Si cum ar fi mai bine? Sa iti doresti sa cauti intelesuri, sa cunosti, sa-l vezi asa cum e el de fapt, sau pur si simplu sa admiri in nestiinta, sa te bucuri, sa te luminezi cu o lumina oarba? Si daca te-ar orbi, chiar daca n-are stralucire?
Imagineaza-ti o lume numai si numai din minciuni. Minciuni frumoase, dar care sa fie adevarul absolut in vazul tuturor. Si sa ramana asa, si nimeni sa nu vrea sa afle adevarul, caci crede ca vede adevarul..., si sa se bucure, sa traiasca, sa simta. Dar totul in minciuna pe care nu o va vedea nicicand. Sa fie asta o lume mai frumoasa, mai buna? Sau doar o lume ipocrita si ignoranta?
Incepe cu tine si fa lumea sa fie cum ti-o doresti. Indiferent ce vei alege, se va gasi cineva care sa aleaga altceva, iar lumea va ramane tot plina de complexe, si tot eterogena, si tot seaca...

Be my love!

Secolul XXI...avem impresia ca totul e schimbat. Cat ne-a schimbat pe noi? Cat a schimbat raporturile relationale? Eu femeie...tu barbat...Cine cucereste? Cine are dreptul la primul pas, la al doilea pas, la urmatorul?
Pot sa ma rup de ideile inca preconcepute si sa fac un prim pas. Pot fi privita deplasat, desi in mine totul e asa clar si simplu...e doar o invitatie la un suc. Pot sa fiu eu. Cea de zi cu zi, simpla, sincera si totodata misterioasa. Dar urmatorul pas? Ca barbat, iti este permis, ba chiar recomandat, sa cuceresti. Ca femeie, iti e refuzat acest drept. Condamnata la asteptare, sau resemnare, sau departare. Si esti legata de maini si nu poti actiona in nici un fel. Te agati de un mobil, il privesti insistent si astepti sa sune. Sau te rogi sa sune. De ce nu suna? S-o fi stricat?
E drept, noi avem de multe ori ocazia si dreptul de a refuza. Dar si barbatii refuza. Ce poti face cand iti place cineva, fara a cadea in penibil si fara a lasa impresia ca totul se invarte in jurul lui?...pentru ca nu e asa. Doar iti place.
Eu barbat...Tu femeie...

We are such bad people!!!

Uneori, cand suntem extrem de suparati, facem lucruri pe care nu le gandim, pe care in adancul fiintei noastre nu ni le dorim, lucruri pe care urmeaza sa le regretam...Apoi, cu toate gandurile care ne napustesc, nici nu mai suntem capabili de a ne da seama unde oare am gresit. Am gresit. Atat stim. Apasati de o asa tendinta generala de a-i invinui pe ceilalti, noi stim. Stim ca am gresit. Stim ca suntem responsabili. Cum oare sa mai reparam? Unele lucruri nu mai pot fi reparate. Nu exista service pentru fiecare lucru distrus. Si totusi, ne dorim sa mai schimbam ceva? Ne afundam in situatiile create de noi, de ceilalti, gandindu-ne ca asa ne-a fost dat. Faith...
Si linia dintre bine si rau e asa fina...Si notiunile de bine si rau sunt asa interpretabile. Iar situatiile ce ne pot schimba perceptiile sunt asa multe si complexe...De ce nu le-am simplifica? Cand trecem linia dintre bine si rau? Si cum oare sa alegem numai bine, pentru toata lumea, cand sunt atatea persoane implicate? Oare mai exista credinta platii cu aceeasi moneda?
Si totusi, de ce incercam sa facem distinctia intre bine si rau? Pentru ca nu putem admite ca cele doua pot coexista in acelasi suflet? Pentru ca...oricine este capabil de orice.

Un crez si nemurire

Cand totul pare sa se aseze in mintea ta si cand esti pe cale de a-ti pierde orice speranta ca lucrurile stau altfel decat incepi sa crezi...Si cand tot crezul care ti-a calauzit existenta e pe cale de a se narui...atunci apare ceva. Acel ceva care spulbera intru totul ideile nou formate. Acel ceva care da o noua viata sperantei, speranta ce renaste sub privirile tale ratacite, inlaturand parca orice incercare anterioara de a o face uitata.

Apoi intreb...am dreptul sa cred in continuare in ceea ce am crezut mereu? Oare nu e si de data asta un mod al naibii de bun de a masca realitatea? Cine face diferenta?
Pana atunci...ma afund in imensul val al crezului meu etern, asteptand parca o noua provocare, un sens care sa-mi arate "incotro"...Ma afund in inceputurile existentei tuturor lucrurilor care ma inconjoara, care ma formeaza si care ma hranesc. In fond, nu e decat o iluzie...

The Sex...The Woman...Go for it!!!

De cand ma stiu, analizez, cercetez... De cateva zile fac asta din ce in ce mai mult. Intreb, cer argumentari. Parerile sunt usor diferite. Ca mai apoi sa-mi dau seama ca...sunt mascate. Barbatii se intalnesc cu o tipa pentru sex. Poate si femeile mai fac asta...Dar in ultima vreme, sexul a devenit un scop, bine pus la punct, bine gandit si mai mult urmarit. Unde vreau sa ajung? Ca fata, el te invita acasa...Refuzi...insista. Mergi, intr-un tarziu...el asteapta mai mult, te copleseste...Accepti...nu te mai astepta la prea multe intalniri. Nici nu se mai pune in discutie dorinta lui de a te cunoaste. Nu mai e interesat. Refuzi? Dupa multe alte incercari...te trezesti cu o simpla intrebare. Si pe cat de simpla, pe atat de dura..."De ce te-ai intalnit cu mine, daca nu vroiai doar sex?" Anyway...femeile nu mai sunt privite, cunoscute, admirate...doar servesc satisfacerii nevoilor intregii omeniri.

For a little smile

Intr-o zi prietenia se intalneste cu dragostea, fiecare se prezinta. Apoi dragostea intreaba prietenia: "Daca exist eu, tu ce rost mai ai? Prietenia raspunde: "eu las un zambet acolo unde tu ai lasat o lacrima..."

Fizica cuantica...posibilităţi

Realitatea...pana si ea este relativa. Ceea ce este real pentru mine, poate sa nu fie real pentru tine...si invers. Iar daca tu poti defini realitatea, avand si argumente, bazandu-te pe ea si in tot ceea ce faci, poate primesti si un premiu pentru asta. Ce este real? Ceea ce avem sau ceea ce ne dorim? cand putem face o delimitare exacta? Si oare, cand iti doresti ceva nespus de mult, nu ajungi sa crezi ca e real? Priveste marea de posibilitati si evita sa faci delimitari care te-ar determina sa observi o singura varianta, pe care tu vei vrea sa o vezi ca fiind realitatea insasi. Priveste-te in mai multe locuri, in mai multe ipostaze, numai atunci vei putea alege corect.
Posibilitati...exploreaza-le!!!

Doar pentru inceput

Sunt multe lucruri urate in viata. Sunt multe lucruri frumoase. Ne agatam de vicii poate din lipsa acelui altceva. Sa fie dragostea un viciu? Sunt oameni dependenti de ea.
Sunt persoane speciale. Sunt si persoane comune. Ce ma face sa fiu speciala sau poate sa nu fiu? Poate inocenta necontrolata, poate zambetu-mi razlet, poate o privire indrazneata sau poate doar un vis ce-mi flutura in incruntarea-mi de a nu-l observa...Poate chiar fiecare simtamant care ma trezeste din amorteala si care ma arunca intr-un nor imens de incertitudine, de disperare, de neliniste. Si aici clachez. Urmand regula repetarii greselilor trecute, urmez acelasi tipar la nesfarsit. Pana intr-o zi. Renunt la ce e frumos, la mine, la cel de langa mine care, de altfel, m-ar lumina. Renunt la tot, dar numai la speranta idealului etern nu. Speranta ce o alimentez...Tocmai atunci cand devine real...o uit si ma vad doar pe mine si marea de oameni neputinciosi in fata lumii, si totul e concret, real, dar aceasta realitate e zbarcita, si e rece, si nepasatoare, si uituca. Caci mi-a uitat toate sperantele croite cu aceeasi sclipire, si munca, si rabdare.